Am fost la ONM. Şi acuma tre’ să scriu câteva impresii, nu?
Să începem cu începutul. Am plecat din Buzău cu un tren. Nu mai ştiu care. Clar nu cel bun. Important e că tot la Bucureşti mergea… iar după şocul cauzat de vestea că suntem în alt tren (de, graba strică treaba) ne-am întins în compartimentele de rapid de clasa I. Foarte comod, fotolii care se întind de parcă ar fi paturi. Nu am făcut poze, dar chiar au meritat. Deşi, sincer, dacă trebuia să dau banii din buzunarul meu, nu aş fi crezut că merită. După ce am ajuns în Bucureşti ne-am suit la vagon de dormit.
Ăsta a fost o binecuvântare. Două paturi pe compartiment, toaletă curată, chiuvetă, prize, lumină, fereastră cu macara, comod, curat, tot tacâmul. Cam cum ar trebui să arate un hotel de o stea. Evident că primul lucru pe care l-am făcut a fost să vedem ce face fiecare butonaş. Cele mai amuzante erau lămpile care făceau “ţang”, de deasupra uşilor, care se deschid din interior şi se închid apăsând pe ele din exterior. Atât că e cam greu să dormi că te hâţână trenul. Aşa că mai mult am stat treaz. Sau nu. Ştiu doar că pe la 1 jumate noaptea am găsit staţia din Craiova şi eram 4 băieţi pe coridor întrebându-ne unde suntem. Şi două fete care râdeau în compartiment. Aparent nu de noi. Da’ tot am bătut la ele în uşă. După ce ne-am dus din staţie ne-am dus 3 inşi într-un compartiment să vorbim despre diverse chestii. Da’ a trebuit să mergem la compartimentele noastre.
Mai încolo să vezi altă gară. De data asta eram doar 2 pe hol şi ne uitam după stele. Am reuşit să recunoaştem doar carul mare. Şi “Porţile de Fier”. Care arată superb noaptea.
Nu după mult timp am ajuns în Timişoara şi am făcut cunoştinţă cu internatul. Tipicul internat de “colegiu tehnic”. Construit după eternul tipar de internat, cu cameră de opt locuri. Aveam ţânţari, era cald, unul dintre noi aproape a căzut cu salteaua prin patul cârpăcit, aveam doar o priză dar a fost bine.
După ce am văzut internatul am văzut baia. Care arăta ca Hiroshima în 45. Barely usable. Prin a patra zi deja mirosul de acolo se răspândea pe tot holul etajului. La plecare nu mai mirosea a baie. Mirosul care venea de acolo era de tomberon, dat fiind că acolo am fost instruiţi să dăm toate gunoaiele. Şi aveam gunoaie multe la noi în cameră.
Masa, în schimb… Baia ca baia, da’ masa la cantină era sub orice critică. Pe la alte concursuri era “mâncabilă”, dar aici, nu numai că era o tavă uleioasă cu “farfurii” încorporate, dar mâncarea sau nu avea gust normal, sau nu era mâncabilă, sau era comestibilă dar nu făcea decât să ocupe loc în stomac. Noroc cu MOL-ul de lângă internat şi cu mall-ul de la 1km distanţă. Nu dau numele liceului, zic doar că era la doi paşi de gara de nord.
Timişoara, în schimb, mi s-a părut un oraş minunat. O fi din cauză că sunt un răgăţean amărât, dar am văzut capitale europene la viaţa mea mică, şi Timişoara arată mai frumos ca aproape toate. Clădiri vechi, impozante, păstrate relativ bine şi unele chiar restaurate. Bulevarde mari, parcuri cât cuprinde, Bega, tramvaiele… tramvaie care mie mi s-au părut de-a dreptul superbe, comparat cu cele din Bucureşti, deşi cred că erau de prin ‘70. O curăţenie în oraşul ăla… Bine, erau şi pe acolo luzări care se zgâiau la ecusoanele noastre cu ONM (mai ales că eu am şi figură de tocilar), dar ăştia nu contau. M-a surprins şi că zona centrală era chiar mică, adică am făcut drumul de la piaţa Leonardo da Vinci la internat în 30 de minute pe jos. Cea mai frumoasă mi s-a părut Catedrala Ortodoxă, dar erau pe acolo catedrale catolice, protestante şi ortodoxe sârbeşti. Sincer, cel mai puţin “interesantă” mi s-a părut biserica reformată a lui Laszlo Tokes, şi asta nu fiindcă am ceva cu el, ci fiindcă nu arăta aproape deloc a biserică. Dar ca arhitectură rămâne însă o operă de artă. Evident, am luat şi tramvaiele la ture prin oraş, chiar am făcut un mic film din tramvai… ce mai, a fost foarte frumos pe acolo.
Să nu uit totuşi de concurs. Pe 30 aprilie a fost ziua cea mare la Colegiul Naţional Bănăţean. Am dat proba. Am luat 13 puncte şi jumătate, şi asta nu face decât să îmi arate că rămân “consecvent”, fiindcă anul ăsta la toate concursurile mai dure am făcut 2 probleme din 4. La anu’ avansez la 3. Evident, cu un volum mai mare de muncă. Buzăul a participat cu 9 inşi, şi s-a întors cu 2 medalii de aur şi un elev în lotul lărgit, 2 medalii de argint şi 4 de bronz. Printre cei cu bronz mă număr şi eu. Judecând după numărul de menţiuni, anul ăsta avem 11 locuri. Eu îmi făceam griji că nu iau menţiune şi nu contribui cu nimic pentru judeţ, dar m-am bucurat să văd că nu am participat degeaba. Prima mea naţională a fost o experienţă foarte frumoasă, şi nu pot decât să regret că anul trecut nu am trecut. Aveam 17 puncte după judeţeană. Dacă eram la Bucureşti treceam.
Azi ne-am întors. Îmbarcarea la 7 fără un sfert cu un intercity spre Bucureşti. Tot la clasa I. Iniţial am crezut că e o săgeată, dar era o garnitură clasică. Mereu am crezut că trenurile noastre, garniturile comuniste, sunt mai reuşite decât săgeţile, fiindcă mi se pare construcţia mai simpatică. Eşti liber să te plimbi printre vagoane, chestii, trestii. Oricum, foarte comod. Climatizat, scaune electrice, spaţiu pentru picioare cât cuprinde şi chiar prize pentru notebookuri. Mi-a părut rău că pe al meu nu l-am luat, dar asta e. După ce mi-am încărcat bateriile cu un folk a trecut repede timpul, am reuşit chiar să prind Dunărea, Porţile de Fier şi nişte peisaje superbe pe film. Oricum, foarte tare. La Bucureşti am schimbat cu un accelerat la vagon de clasa I. Vagon care, practic, e un vagon de clasa a doua de rapid, aşa că nu e nevoie de prezentări.
Oricum, m-am întors acasă fără nici un sfanţ (bine, în afară de menţiune), dar mândru că i-am cheltuit pe nişte corzi noi. Elixiruri. Nu am mai văzut corzi de-astea. Adică, după sunetul pe care îl dau Reghinului meu nu mai încape comparaţie. Nu prea am ce zice, sunt divine. Dacă şi durează pe cât scrie, e şi mai tare. Abia aştept să montez şi pe electrică.
Până mai scriu ceva, v-am lăsat.
