Arhivă pentru nesimţire

Ce refuză să priceapă românul

Posted in Bună ţară, rea croială with tags , , on Noiembrie 4, 2009 by fourtyseven

Bun venit în România anului 2009, o ţară, s-ar zice ca oricare alta, căreia îi place să creadă că trăieşte un capitalism înfloritor… bine, făcând abstracţie de criză. În Kaufland găseşti brânzeturi de import, la Carrefour găseşti apă de import, prin toate magazinele poţi găsi de mâncare, există concurenţă, există tot ce este necesar pentru un capitalism perfect funcţional, din care atât furnizorul, cât şi clientul, să iasă perfect mulţumiţi, indiferent ce anume se furnizează.

Mai puţin un anumit element de mentalitate. Am spus mai demult despre regula numărul unu, aceea care spune clar „clientul nostru, stăpânul nostru”. Acum o să tratez un mic corolar al acestei reguli, şi anume acela că „clientul e un nesimţit, eu am mereu dreptate”, pe care e imposibil să nu o fi întâlnit cineva care a trăit în ţara asta. Pe scurt, un client este nemulţumit de un serviciu oferit, eventual ajunge să se işte un mic scandal, şi, după ce clientul pleacă cu coada între picioare, ameninţând că reziliază contractul, sau orice altceva care implică o pierdere de profit de partea furnizorului, cel care a suportat scandalul începe să se plângă de „clienţii din ziua de azi”, „ce stăpâni se simt ei”, asezonând cu câteva trimiteri la origine pentru gust.

Da, dragă furnizorule, clientul tău e stăpânul tău, de care trebuie să ţii cu dinţii, pentru că munca ta e plătită din banii lui! Dacă el renunţă la un serviciu, e logic să nu mai dea nici un ban, deci practic reprezintă un client pierdut, deci o sursă de venit pierdută, care se va reflecta şi asupra ta! Iar singurul motiv pentru care respectivul client renunţă este acela că tu nu ai fost în stare să negociezi cu el astfel încât să îl poţi păstra. Mai pe scurt, nu el a fost cel care a renunţat la serviciile tale, tu ai fost cel care a renunţat la el, fiind incapabil de a-l păstra. Prin urmare, nu mai ai nici un drept să te plângi de el.

Când românaşii or să priceapă că nimeni nu renunţă la un serviciu doar de dragul de a renunţa, când nu o să ne mai plângem de cât sunt de nasoli clienţii, abia atunci o să meargă lucrurile bine în ţara asta.

PS. Aici nu am tratat exemplul „marelui barosan” care vine şi se dă mare şef din start, căutând gâlceavă din pur obicei, ci la omul – iniţial de bun simţ – scos din sărite de atitudinea furnizorilor unui serviciu dat.

Epopeea OReLor Pierdute

Posted in Bună ţară, rea croială with tags , , , , , on August 25, 2009 by fourtyseven

Anteprolog: la mare, Ion înoată fericit prin apă. Se simte bine. Bagă capul la fund, călăreşte valurile, înoată de tâmpit de la o geamandură la alta, doar un lucru uitase. Să-şi pună vată în urechi, el fiind recidivist cu problema asta. Mai încolo, îşi scobeşte urechile, echipament opţional cu care l-a comandat mama natură de la Dumnezeu, cu nişte beţişoare cu vată la vârf, accesorii cu care l-a dotat farmacia.

Prolog: era vineri, am fost cu mama, cunoscătoare a cam tuturor figurilor din spital, la ORL să mă vadă doctoriţa. Care, blazată, se grăbea, mi-a băgat lupa în ureche şi s-a cărat repede, lăsând-o pe asistentă cu mine să îmi destupe urechea. După 20 de minute şi câteva seringi cu apă am ieşit. Urechea tot înfundată.

Postprolog: Luni pe la 1 apar pe la spital, dau de asistentul de la policlinică, îi spun ce am pe suflet, el îmi zice să vin a doua zi la 9. Mă car cu coada între picioare.

Povestea propriu-zisă începe la 8.40, când Ion se trezeşte mândru şi îşi citeşte feedurile. Apoi iese pe uşă şi se îndreaptă spre numita policlinică, aşteptându-se ca, până la 12, să termine, obişnuit cu dentistul care în 20 de minute îi rezolva 2 dinţi şi la care nu aştepta niciodată mai mult de jumate de oră. Oricum, Ion avea de prins un tren la ora 12, ca să se ducă la înot. Şi Ion se pune pe aşteptat. Pe uşă, programul doctoriţei, de la 9 la 10. Se face 9.25 şi se gândeşte tanti doctor să îşi facă apariţia. Aparent, se mişcă repede, intră omul, stă oleacă, mai vorbeşte şi-apoi pleacă. Aşa că pe la 9.40 mă consultă…

Evident, aveam lucruri mai bune de făcut decât să umblu aiurea-n proverbialul tramvai după trimiteri de la diverşi medici de familie care, probabil, abia ajungeau la serviciu la ora aia. Partea bună e că m-au trecut ca urgenţă şi n-a mai fost nici o problemă, deşi mi s-a părut naşpa că îmi trebuia o a doua trimitere ca să vin la spital să îmi rezolve acelaşi spital aceeaşi problemă pe care, cu 5 zile în urmă, nu a fost suficient de competent să o facă. Ziua de dinainte asistentul nu mi-a făcut nimic că trebuia să se uite şi doctoriţa, plus că n-aveam trimitere. Azi nici nu şi-a amintit de mine. Dar mă rog.

Voi, plebe care plăteşte impozit la stat şi asigurări de sănătate ca să aştepte la infinit în spital (apropo, v-aţi gândit că, aşteptând în spital, luaţi mai multe boli decât alea pe care le trataţi?), nu uitaţi că oricând aşteptaţi rândul vostru, e posibil să apară cineva din spital cu prioritate la tratament. Asta nu pricep, de ce eu, care sunt deştept, am grijă de mine şi am nevoie doar de un anumit serviciu de la spital, trebuie să dau prioritate unuia care e prost şi nu are grijă de el, prin urmare e internat? Ok, sunt excepţii, dar majoritatea absolută a internaţilor s-au internat fiindcă nu au fost capabili să aibă grijă de ei.

Între timp, vin trei… mie îmi părură ţigănci, genul care nu prea plăteşte impozit, şi mai încolo stau cu puradelul o oră, de l-au disperat şi pe săracu asistent şi pe noi, cei de pe hol (apropo, holul era plin, că e un cabinet de ORL cam la 200 de mii de oameni) cu urletele boracului. Eu stăteam şi aşteptam, că de citit n-aveam, bateria era pe ducă şi am rămas cu unica activitate analitică: analizatul moacelor.
Aşa pierdu Ion o grămadă de vreme. Pe la şi 20 îl anunţă băeţii să nu mai vină că e închis – oh joy, acum poate aştepta mai mult. Ba mai vine şi mama lu’ Ion să-i aducă echipamentul de înot, de care nu mai avea nevoie. Şi stau şi aşteaptă, se petrece şi faza cu prioritatea internatului, şi pe la 12 jumate, după vreo 3 ore şi de stat, intrăm. Partea bună e că a reuşit omu să îmi scoată doapele.

Acum, la vreo oră după epopee, eu stau cu urechile desfundache şi cu vată în ele şi vă scriu vouă.

Şi mă gândesc că spitalele ne fură de 2 ori. O dată că plătim impozit ca să se ducă ţiganii să îşi rezolve şi ei problemele, că doar este oameni, şi a doua oară plătim ca să aşteptăm. Nici nu mai e de mirare că doctorii cer şpagă de la românu plătitor de impozit, că trebuie şi el să fie plătit pentru treaba pe care o face.

Dacă ar fi privat, adică nu întreţinut de stat, spitalul municipal Râmnicu Sărac ar da faliment în 3 zile.

Rânduri despre nesimţire ca strategie comercială

Posted in Bună ţară, rea croială with tags , , , , on August 8, 2009 by fourtyseven

Titlu pompos pentru o simplă înjurătură mai pe larg.

Iacă: în Vamă dacă te duceai cu bancnote mari nu îţi dădea nimeni nimic. Că ţineau cu dinţii de mărunţi. Să îţi schimbe nici atât.

Când am fost la caravana Jurnalului să îmi iau tricou cu Folk You a trebuit să mă duc să schimb o hârtie de 50 că nu avea să îmi dea 10 lei rest. Inutil să zic că am alergat 20 de minute până am găsit să îmi schimbe. Şi nu e tocmai plăcută experienţa. Când ajung, bineînţeles că aia deja uitase ce cerurăm, aşa că repet. După 2 minute nu mi-am primit tricourile, şi scap un „haideţi domnişoară mai repede”. Abia se mişcă şi, colac peste pupăză, unul dintre oamenii cu care eram îmi zice ceva de genul „taci, idiotule”.

A urmat o lungă ceartă despre cum „nu-ţi picau şuncile dacă te-ai dus după bani”. Dincolo de faptul că niciodată nu o să ascult ce zice cineva care stă degeaba în timp ce fug eu şi apoi mă şi critică, o să zic doar că eu, client, am întotdeauna dreptate. Pentru că e în interesul ăluia de la magazin ca eu să devin client fidel şi să revin. Acuma, când magazinul are monopol – recte, când dacă ai nevoie de ceva, doar de la el poţi cumpăra, îşi permite să fie mai nesimţit sau mai nepregătit (eu susţin că aia de la vânzare trebuia să vină de acasă pregătită cu mărunţi dacă nu avea) pentru că ştie că oricum o să aibă suficienţi clienţi. Partea a doua e că nu m-am întors la magazinul ăla. Dacă mă trata mai bine poate mă întorceam.

Acum, de ce m-am enervat eu că m-a trimis să schimb. Pe lângă că nu pot să sufăr omul cu atitudine de „natural born boss” care, după ce că stă pe margine şi nu face nimic, are şi ceva de cârcotit, îmi place ca, atunci când mă duc la un magazin, să fiu tratat cu respect. Pentru că din banii mei trăiesc vânzători. Respect înseamnă să nu îmi pierzi mie vremea, adică să te grăbeşti, să mă serveşti prompt, şi, mai presus de toate, să nu mă pui să fug ca să corectez eu lipsa ta de pregătire. Sunt genul de om tolerant – dacă nu eram, imediat începeam să o înjur pe vânzătoare şi să o pun pe ea să meargă să schimbe. Că eu o plătesc pe ea, nu ea pe mine. Nu e vorba că mi-ar pica şuncile, e vorba că nu e tocmai plăcut să te învârţi aiurea, şi că pierzi timp în care ai putea face altceva.

A, da, şi colac peste pupăză, în ultima seară de Folk You tricourile au scăzut la jumătate. O fi din cauză că nesimţirea lor a alungat atâţia clienţi încât nu se mai vindeau. Oricum, e urât din partea lor, pe ăia care au suportat şi au mers din prima zi să ia i-au taxat dublu. Ca la telefonia mobilă, sar ăştia pe abonatul nou cu oferte care mai de care mai tentante şi clientul fidel, abonat de ani în şir, sufletu’.

Dar aşa se întâmplă. Pentru că toţi ştiu că poţi să pleci de la ei, şi că dacă pleci o să vrei să te întorci, că de aceeaşi nesimţire cruntă o să dai peste tot.

Clientul nostru.

Fraierul nostru.

Datu' cu şprei

Posted in Bună ţară, rea croială with tags , , , on Mai 19, 2009 by fourtyseven

Bănuiesc că ştiţi cu toţii „maneaua” cu şpreiul, nu? N-aveţi cum, e virală. Nu mă aşteptam, însă, să văd că există cu adevărat un asemenea exemplar…

Povestea începe într-o frumoasă şi caldă zi de mai. Luni. Ieri. Veneam de la şcoală şi trebuia să cumpăr de-ale gurii. Că doar de, nu scriu de foame. Şi mă învârt prin magazin. Văd nişte sucuri la cutie pe frigider. Mă întind să iau unul şi îl remarc pe cel care stătea la parfumuri, lângă mine.

Mânuia o sticlă de Denim (din nou, n-aveţi cum să nu ştiţi, eu le ştiu de la 7 ani) şi se uita insistent la ea. Evident că era un cioroi, nu? Ei bine, când am reuşit să iau sucul, tot locul mirosea a şprei. Până am ajuns la raionul de mezeluri, vânzătoarea îi şi ţinea morală.

„După ce că puţi mai şi strici şpreiurile. Ieşi afară de-aici!”

Asta mi-a rămas în minte. Şi acum asocierea… „Când îmi dau seama că put/Părul din nas a căzut/Dau iar zece mii dă lei/Pă două tuburi dă şprei”…

Poşta mănâncă rahat.

Posted in Bună ţară, rea croială with tags , , on Aprilie 22, 2009 by fourtyseven

Aşa era un joc al copilăriei. Îl prindeai pe unul „mă, zi-i lu icsulescu că poşta mănâncă rahat.”

Din păcate, e cam mult adevăr în povestea asta. Am avut de trimis ceva para pe la cineva, şi am ales soluţia cea mai simpl(ist)ă. Am dat un mandat poştal. Eram cam în grabă, că în 40 de minute trebuia să fiu la şcoală. Şi ajung la ghişeu. Şasă oameni în faţa mea. Coada, paradoxal, se mişcă repede. PÂNĂ LA TIPUL DIN FAŢA MEA, când operatoarei i se blochează calculatorul. Şi-aşa blocat rămase. Însă iau cuponul de mandat poştal şi-l completez. Din memorie ştiu că acolo se notează (dăm exemplu) suma în litere „una sută lei”. Aşa că şi eu aşa completez. Ignor faptul că la ghişeu stă o cucoană care vreo 5 minute trăncăneşte cu foncţionara (înjur în gând „fir-aţi ale naibii, da’ în afara programului nu ştiţi să staţi de vorbă? noi aşteptăm ca fraierii şi voi…”) Buuun, mă reaşez la coadă. Între timp în faţa mea nimereşte o babetă. Care plăteşte facturi la DigiTV, RDS şi încă la ceva. Mai voia şi la Vodafone şi Electrica pe deasupra. Şi o rată.

Mă oameni buni. Eu ştiu o chestie, când ai facturi de plătit, te duci la ghişeul firmei care te facturează. Ca chestie de bun simţ. Că acolo se mişcă mult mai repede şi nu îi ţii şi pe alţii să te aştepte în plus. Inutil să zic că iar s-a blocat calculatorul, nu?

Buuun. Ajung şi eu. Se uită pe el şi face „mda. trebuia să-ţi zic, e împreunat.” Iau cupon nou, scriu, cum ar veni, „unasută lei”. Şi ce urmează. Rog dudele care e la rând să îmi dea mie voie, şi mă lasă. Şi se uită aia… „Mă, trebuia tot împreunat, na că îţi scriu eu”. Şi uite aşa completez al treilea cupon de mandat. Şi scap, cu 18 minute să trec pe sus pe la bârlog şi apoi pe la şcoală.

Sunt convins că ştiţi cu toţii de campania aia cu „un singur steag”. Eu propun să milităm pentru o campanie tip „o singură limbă”, că văd că poşta română foloseşte un fel de… scriere proprie.

Poşta Română e finanţată de stat. Adică o plătim din impozit. De-asta stau retardaţii să ne ia de fraieri. Şi tot de-asta nu sunt în stare să cumpere un soft care să nu blocheze calculatoarele. Pentru că nu vor ei.

UPC spam

Posted in Bună ţară, rea croială with tags , , , , on Martie 8, 2009 by fourtyseven

Marţi a fost a cincea oară în două luni când am rămas fără net de la cretinii de la UPC. Pentru că se făcea la ora opt seara modernizare de reţea. Deci, la o oră de vârf pe net, când toată lumea are nevoie, ei pică o reţea întreagă ca să facă nişte modernizări, că le e prea lene să le facă la o oră mai netraficată, gen 3 dimineaţa. Şi eu chiar am nevoie mare în fiecare seară de conexiune la net cât mai stabilă.

Îi sună tata (el e responsabilul) şi ăia, aceeaşi nesimţire ca de obicei. Că cică o să scadă de la factură. Scad din părţi, nouă nu ne merge netul 4 zile într-o lună şi plătim factura întreagă. Sau că ăla de la telefon „nu e treaba lui”. În fine, după ce îi face de toată caca la telefon, trânteşte replica „voi aţi apărut ca o alternativă la Romtelecom, da’ v-a ajuns Romtelecomu’ din urmă şi v-a şi întrecut.”

Dar nu nesimţirea upecistă e subiectul central. Sau e, dar sub altă formă. Acum un an, când a picat prima oară netul, i-a sunat tata şi le-a dat numărul meu de mobil să mă întrebe ce face modemul. Problema s-a rezolvat,  dar de câteva luni mă trezesc că pe mobil la două săptămâni cu mesaje care mă atenţionează că data scadentă a facturii în valoare de e nuştiucând. În condiţiile în care rar mai văd la poştă o factură de-a lor. Adică de prin decembrie n-am mai văzut.

Ideea e. Abonamentul e pe numele proprietarului bârlogului. Eu nu le-am dat numărul de telefon pe nici un act. Tata le-a dat o dată numărul meu. Idioţii dracului l-au şi băgat pe spamlistul lor. Mă piş pe ei, abia aştept să reziliem contractul să trecem pe ceva mai sănătos. Vreun romtelecom, ceva.

„Deviza partidului”: scapă cine poate

Posted in Bună ţară, rea croială with tags , , on Martie 6, 2009 by fourtyseven

Asta e noua ordine a liceului nostru. Pe scurt, eu şi Ghiţă, învoiţi pentru olimpiada de mâine, am dat pe la şcoală. Am aflat că orele 5,6 nu se mai făceau şi la ora a şaptea ne învoise. Toată clasa la poartă. Cap de cretă nu ne lasă să mergem, cică ne trebuie aprobarea dirigintei. Diriginta, sunată, ne dă voie să ieşim. Ăia nu. Se duc două colege pe la secretariat, în fine, vorbeşte cap de cretă cu conducerea, cică eu şi Ghiţă putem pleca, restul nu.

Se duc să sară gardul. Mulţi reuşesc, pe una o prinde, şi toţi sunt puşi să se întoarcă. Merg toţi în clasă şi stau 2 ore degeaba, iar a treia o fac. În fine. Zici că liceul ăsta a ajuns bulău, frate, intră cine vrea, scapă cine poate. Ordinele lor căcănii de la guvernu’ lu’ peşte prăjit. Pentru nişte ordine de căcat 20 de elevi pierd 2 ore pe care le-ar putea petrece făcând ceva util acasă. Deşi li s-a dat voie să plece.

Bătaie de joc. Să pierzi timpul altcuiva. Ruşine şcolii, ruşine legislaturii şi executivului, ruşine capetelor de cretă de la poartă. Luni avem oră cu diriga. Ar fi culmea să iasă scandal. Aţi vrut liceu de elită, bun venit la mititică.