Arhivă pentru gramatică

Mic îndreptar de gramatică pentru generaţia messenger

Posted in De pe net with tags on Septembrie 10, 2010 by fourtyseven

Deşi sunt convins că o să îmi umplu frigiderul de carne cu articolul ăsta, tot zic că ar fi cazul să îl scriu (da, am un complex de superioritate). De asemenea, dacă aveţi cunoştinţe care fac mult greşeli de tipul celor pe care le scriu aici, vă rog să le daţi linkul. Fără introduceri stufoase:

Unu. Imperativul. Se formează, din ce ştiu, la toate verbele, după modelul:

– afirmativ: forma de indicativ prezent, persoana a doua singular sau plural, după caz (exemple: spune, zi, prestează, taci). Excepţie „a fi”, care ia forma de conjunctiv prezent (de la „să fii” la „fii”). Din ce ştiu eu, nici un verb nu ia în coadă vreun i la imperativ în afară de a fi, aviz utilizatorilor de „zii”, „ţineţii-vă”;

– negativ: la plural la fel ca indicativul, la singular este nu plus forma de infinitiv scurt (fără „a”; exemple: nu fi, nu spune, nu zice, nu presta, nu tăcea).

Doi. Verbul „a fi”. Cică e cel mai banal verb, dar ridică cele mai multe probleme [vânători de cacofonii, ţineţi-vă pliscul]. Nu vorbesc de Marian Vanghelie pe aici, vorbesc de utilizarea lui – mai subtilă, ce-i drept – ca verb auxiliar, că de imperativ am vorbit deja. Când se foloseşte ca verb auxiliar (vezi conjunctivul perfect – să fi fost, condiţionalul optativ perfect – aş fi fost) ia forma de infinitiv scurt. Atât. Fără vreun i în coadă. Nu există „aş fii înţeles”. Dacă mă contrazici la asta eşti idiot. Cred că e clară regula.

Trei. Verbul „a şti”. Alt verb care cauzează confuzii grave, cu precădere între infinitiv şi persoana a doua plural de la diverse moduri şi timpuri. Pe scurt: forma de infinitiv e „a şti” (nu „a ştii”). La indicativ prezent e „ştii”, la conjunctiv prezent e „să ştii” (nu „să şti”). La viitor e „vei şti”, „o să ştii”, „ai să ştii”. Nu „o să şti” sau „vei ştii”. E simplu să îţi dai seama, unde ai un singur „i” sunetul e mai scurt decât la doi i. Ai vocală în loc de diftong. Nu e atât de greu.

În mod interesant, substantivele terminate în „i” nu prea par a pune probleme. Adică nu prea văd pe nimeni să zică „fii lui x sunt acolo” în loc de „fiii…”, deşi pare mai greu să deosebeşti diftongul de triftong, şi teoria articolului e mai grea decât conjugarea verbului.

În fine, sper să fie util pentru voi şi pentru nervii celor care vă citesc pe internet – în fond, vă faceţi vouă – şi lor – viaţa mai uşoară, şi vă descărcaţi din carnea din frigider. Ghidul nu e complet, e posibil să fi omis ceva greşeli, dar o să scriu de ele într-o eventuală parte a doua. Dacă mai ştiţi greşeli de-astea atrageţi-mi atenţia.

Anunțuri

Democraţia e o porcărie

Posted in Bună ţară, rea croială with tags , on Februarie 12, 2010 by fourtyseven

Mai ales asta cu exprimatul liber al părerii. Mă trezesc deunăzi că dau un comentariu pe un blog şi în răspunde un gigel, nu individul care scrie pe blogul respectiv (mi-a răspuns şi ăla, destul de frumos, chiar), care îmi spune „dacă nu te-ai documentat, ar fii bine să nu vii cu argumente”. Refuz să îmbrăţişez o lume în care un d’ăsta are dreptul să se reproducă, ce să mai zic că mi se pare penibil să îşi permită să îmi răspundă, în condiţiile în care nici nu este în stare să scrie româneşte cum trebuie, dărămite să gândească (eu îmi exprimam scepticismul cu argumente clare şi logice, nu demonstram o teză, deci nu aveam responsabilitatea faţă de el de a mă documenta).

Deci da, mi se pare o porcărie ca un copil care a descoperit calculatorul, dar care încă nu e în stare să scrie româneşte, să îmi răspundă mie. Sunt un porc elitist, ştiu, şi sunt superior fiecărui agramat de pe internetul ăsta. Nu vreau să aud porcării că există şi oameni deştepţi care nu sunt în stare să scrie cum trebuie, pentru că ăia nu-s deştepţi, ci semidocţi.

Dar deja ne-am obişnuit cu rolul tot mai puternic al semidoctului în societatea postmodernă.

Obiceiuri contemporane

Posted in Bună ţară, rea croială with tags , , , , , on August 25, 2009 by fourtyseven

Am remarcat în ultima vreme nişte obiceiuri pe care eu le cataloghez drept proaste. Şi sunt din ce în ce mai generalizate prin cercurile de amici prin care umblu eu, şi îmi permit să zic, oarecum… apreciativ despre mine, că încă nu le-am adoptat, deşi vin cam din toate părţile. Şi sper să nu le adopt.

Unul dintre acestea este fumatul. Eu sunt contra-fumat, am probleme serioase cu fumatul, nu suport fumul de ţigară în nasul meu, şi am tovarăşi care fumează. Destul de mulţi chiar. Şi apropiaţi de vârsta mea. La un moment dat în cercul restrâns de prieteni, care număra 4 oameni, 2 erau fumători. Şi aici variază un pic şi bunul simţ, unul, mai mare, s-a decis să facă eforturi să se mai lase, dar nici nu fuma ca un turc lângă mine, şi rareori simţeam fumul de la el, ceea ce nu pot zice de celălalt. Oricum, povestea e lungă. Chiar sunt curios dacă o să ajung şi eu fumător, deşi sunt convins că pot rezista. Între timp, stau şi observ cum din ce în ce mai mulţi copilaşi stau cu ţigara în gură.

Al doilea este vorbitul. Nu zic de înjurat, nu zic de… frumuseţea graiului, zic de corectitudine. Toată noua generaţie tinde inexplicabil spre agramatism. Punctuaţie proastă, uz de cuvinte fără sens, lipsă de logică în construcţia frazei, şi nelipsitele ortografieri greşite. Dar, de altfel, sunt foarte vehemenţi în opoziţia contra cacofoniei (pe care, din motive mai mult sau mai puţin filosofice, o resping – omul e mai preocupat să audă „cur”, „cac” sau alte chestii de genul decât să înţeleagă logica frazei – da, fac multe cacofonii, nu încerc formulări idioate pentru a le evita, gen „că virgulă care”). Ştiu că o să mă pun în gură cu mulţi, da’ pe măsură ce înaintează omu în vârstă şi trece de gimnaziu devine tot mai agramat. Bă copii, dacă vedeţi că nu sunteţi în stare să vorbiţi sau să scrieţi corect, puneţi mâna pe o carte de ortografie. Eu scriu pe messenger numai cuvinte întregi, rareori prescurtări, şi am pretenţia că am o gramatică foarte curată, şi tot bat 86 de cuvinte pe minut, ceea ce e foarte mult, aşa că argumentul cu viteza cade. Dacă eu pot, puteţi şi voi. Faceţi naibii un efort să scrieţi „sau” şi „s-au” care când trebuie, şi învăţaţi imperativul. Limba are logică, hai să n-o pierdem, că ne idioţim de tot.

Baftă mare. Şi nu îmi cer scuze dacă am atins pe cineva. Da, sunt un grammar nazi. Daţi cu pietre după mine.

Geneza dezacordului

Posted in Bună ţară, rea croială with tags , , , on Martie 31, 2009 by fourtyseven

Cu toţii ne-am buşit de cea mai banală greşeală comisibilă de către un cunoscător şi utilizator al unei limbi. Aparent nevinovat, are proprietatea de a zgâria timpanele, neuronii şi/sau ochii celui care „suportă” respectivul dezacord. Majoritatea asociem dezacordul cu incultura şi agramatismul, curente cvasi-ideologice întâlnite tot mai des în societatea contemporană.

Nu zic nu, dar zic că dacă tragem prea mult într-o direcţie riscăm să cădem în extrema periculoasă a generalizării. Mă consider un bun user al limbii române. Cu toate astea mă trezesc din când în când în situaţia de a comite dezacorduri. Şi nu ironic, ci din greşeală. Dar aici, procesul dezacordogenetic e diferit. Dacă la cocauserul… mai puţin cunoscător de limbă şi gramatică a limbii, este clar cum apare dezacordul, la „păturile superioare” mecanismul e cam altul. Sunt convins că vi s-a întâmplat de multe ori să începeţi o propoziţie gândindu-vă la o chestie (chestie, să zicem, singulară) şi să o încheiaţi gândindu-vă la altă chestie (de astă dată nefiind atât de singulară). Rezultatul, verbul acordat pe dos. Evident că aici cauza nemaifiind incultura, făptaşul nu mai poate fi acuzat de o crimă atât de grabă.

Cu toate astea, sunt convins că mereu se va găsi un apostol al gramaticii, gardian al limbii corecte care să altoiască un comiţător de dezacord, instant, fără a se gândi la potenţiala cauză a respectivului păcat lingvistic. Şi care se va simţi extrem de satisfăcut că a mai corectat pe cineva. Pentru că, nu-i aşa, el este vreun Pruteanu-clone, şi trebuie să se mândrească cu asta.