Arhivă pentru concert

Teoretic, sunt în iad

Posted in Hronici with tags , , , on Mai 17, 2010 by fourtyseven

Azi noapte am fost pe autostrada spre iad, după ce mi-au cântat clopotele iadului (m-am întors în negru, însă). Da, am fost la AC/DC, şi am avut şi loc în faţă. Poze n-am făcut că mi-ar fi fost greu să am grijă de aparat şi pentru că nu aveam chef ca în timp ce ţopăiam să îmi dea şuturi în burtă. Am fost acolo ca să mă distrez, şi zău că a fost atât de fain încât am uitat şi de durere de cap, şi de mahmureala de dimineaţă, nici piciorul nu mă mai durea.

Bine, teoretic, dacă mor ar trebui să mă ia dracu’. Că na, fiind AC/DC, a fost şi figura cu enorma Rosie, femeie gonflabilă de 10 metri, o grămadă de versuri care trimiteau la satană şi aluzii sexuale. Şi satana se bucură, că au venit copii mici să îi vadă pe AC/DC şi pe dracul cu coarne, Angus Young.

Dă-vă-ncolo. Toţi care prestaţi din spatele tastaturii speculaţii că hă că ce satanişti sunt ăştia. Chiar citisem pe un blog de pe wordpress că cică văzuse omu pe o tipă care vorbea la telefon cu regret că nu mai vin ac/dc în 2009 şi după a dat de ea în biserică: e clar că nu ştie ce muzică satanică e.

Pentru asemenea minţi luminate nu voi prezenta o dizertaţie ca să relev faptul că AC/DC cântă un rock’n’roll pur (nu, nu cântă metal. e rock’n’roll şi se simte) şi simplu, cu versificaţie de multe ori la mişto sau în glumă. Dar na, unii sunteţi atât de închişi la minte că refuzaţi să pricepeţi aşa ceva.

Cronici ale concertului s-au scris, nu prea am de gând să fac o nouă cronică, n-o să zic decât că Down au fost bunicei – nu genul de formaţie care să mă facă să vreau să le cumpăr CD-urile, dar decenţi. Iris mie mi s-au părut la înălţime, dar astea sunt deschideri, umpluturi. Animaţia de la deschiderea concertului…

…absolut genială. Am râs. Mult. La capitolul prestaţie scenică nu am de criticat decât faptul că aveau 12 tunuri şi nu au tras cu toate deodată (decât o dată). Da’ şi când trăgeau mi se făceau picioarele mămăligă. În rest clopotul (da, hells bells, mă ia dracu’) de care se agăţa Brian (care era la fel de… expansiv, presupun… ca Angus) şi aruncătoarele de flăcări (cărora le-am simţit căldura)… fură geniale. Preţurile nu. 90 de lei un tricou? 50 de lei coarnele? Nu… nu.

Vorba instructorului auto (fac şi şcoala de şoferi): p’ăştia nu se ştie dacă îi mai prind.

A, da. Ieri la AC/DC înainte vorbeam cu nişte puşti de pe acolo care ziceau de faptul că au auzit că nu ar mai veni Heaven&Hell, şi că decizia e cam finală. Ei, la 2 ore înainte de discuţia asta murise Dio. Rock in peace, vrăjitorule.

Anunțuri

Cronică de Folk You. Sau I got folked again.

Posted in Hronici with tags , , , , , , , , , , , , , on August 4, 2009 by fourtyseven

O să încep prin a-mi face ceva publicitate. Am făcut multe poze şi am filmat cam 3 din cele 24 de ore de muzică, aşa că o să dau linkurile unde se găsesc respectivele filmuleţe şi poze. Aşa că:

Pozele cu Folk You, chiar dacă încă nu le-am suit pe toate, se găesc pe fotoblogul proprietate personală, aici.

Filmuleţele cu melodiile, pe măsură ce se încarcă, vor apărea pe contul meu de youtube.

Lăsând la o parte chestiile tehnice, o să intru direct în a spune că marea mea dezamăgire a fost provocată de Daniel Iancu, Mircea Vintilă şi Mihai Mărgineanu. Care n-au venit. Mircea Vintilă nu mai are nevoie de prezentare, iar folkul social al lui Daniel Iancu, presărat cu umor bun mi-a lipsit, ca şi „romanţele” lui Mărgineanu… în frunte cu „icoană cu picioare lungi” şi cu violonistul său absolut magistral.

Seria dezamăgirilor continuă cu Ţapinarii. Dacă anul trecut mi-a plăcut enorm de mult de ei, anul ăsta am fost cam plictisit la recitalul lor, mai ales că nici nu au cântat prea mult. Păreau cam moleşiţi. Tudor Gheorghe, care, de altfel, îmi place mult, a dat în latura plictisitoare, cântând multe, prea multe, doine, şi povestind MULT prea mult. Şi trio-ul Baniciu-Kappl-Cnejevici a fost cam dezamăgitor, având în vedere că a lipsit Eşarfa, ca şi alte melodii mai puţin cunoscute, şi, mai ales, producţia lor proprie, Monăstirea Argeşului, pe care chiar am vrut să o aud. Plus că urla muzica de la Expirat-ul de lângă. Cine dracu i-a lăsat să construiască aşa o porcărie în Vamă?

Într-o notă mai mult sau mai puţin umoristică – s-au cântat cântece de iarnă. Cine îl miroase în asta pe Ştefan Hruşcă are nas bun. A cântat 2 colinde, unul fiind arhicunoscutul „flori de măr”, iar Socaciu nu s-a lăsat mai prejos şi a băgat şi el un „oameni de zăpadă”. Într-o notă foarte umoristică, atunci când a cântat Socaciu „Fă-mă Doamne prost”, era un vers, „păcat că nici o facultate nu dă şi diplomă de prost”. Imediat ce a terminat versul ăsta – şi se aude asta şi pe film :D – am zis „Spiru Haret!”. La 2 secunde după mine, şi Socaciu – „Spiru Haret!”.

Nu a lipsit nici genialul Ovidiu Mihăilescu, cu a sa baladă a Cauboiului Nelu şi a lui Faţă de „Dur”. Am avut parte şi de momente de aur în care toată lumea era în picioare, urla şi saluta – mai precis, când a cântat Hruşcă „Tu, Ardeal” şi „Treceţi batalioane”, şi apoi când a cântat şi Şeicaru T.B. Eu eram în picioare şi salutam. Şi nu numai eu. Încă o notă bună vine de la lipsa de pe scenă a lui Pavel Stratan, şi a atacului său uneori cam prea puternic asupra limbii române. Anul trecut am adormit la el. Anul ăsta nu am dormit deloc în timpul festivalului. Totuşi, a venit cu Ducu Bertzi şi Mihai Neniţă, un… ins care cântă la o vioară cu distorsie, electrică, bineînţeles, şi care pe mine, personal, mă zgârie pe toate circumvoluţiunile creierilor şi pe timpan. Nu ştiu de ce se oboseşte să-l care Ducu Bertzi cu el.

Aaa, da. Şeicaru. Folkistul meu preferat. Nu ştiu, mie mi se pare prototipul folkistului absolut, cu pleata, mustaţa şi bandana pe el şi cu chitara în mână, cântând de unul singur. Emoţionant până la lacrimi. „Apăru, numai nu, la adio tu.” Îmi răsună melodia asta în urechi încontinuu. Ca şi „Primăvară care-ai fost” şi „Iubita mea, să ne-aruncăm în mare”. „Până când şi până unde se-ntâlneşte stea cu stea, un bilet de tren ascunde fiecare-n palma sa”. Moment muzical.

A mai fost şi Alifantis, tot la capăt de seară, tot folkist al meu preferat, cu ZAN, care mie mi se par magistrali. Şeicaru cu Alifantis fac toţi banii. Şiii… Andrieş. Mereu pus pe glumiţe, întotdeauna înveselitor chiar şi când cântă un blues. Mie mi-a plăcut mult, mai ales că anul trecut nu a venit. M-a mirat că mulţi au cântat din melodiile lui Vali Sterian. Printre care şi Eugen Avram, care a cântat Cântec de Oameni, exact la fel cum am învăţat eu să o cânt. Aşa zise cineva pe Tabulaturi că o cântă el, aşa a şi fost. Şi Chilian, care cândva îi căra sculele, a cântat Amintire cu Haiduci, şi nu a început să cânte până nu a urcat şi Tucă pe scenă.

Care Tucă a adus şi formaţia Iris. Întâi de toate, Minculescu „parcă-i viu”, vorba bancului. Nu mai are nici burta aia de cirotic, şi arată întinerit cu 20 de ani, plin de energie. Somn bizar, Casino, Floare de iris, melodii care mie mi-au plăcut mult. Nu au cântat prea mult, dar a fost rupere. Dat din cap, în faţa scenei, a fost superb, ce să mai zic. Mereu la înălţime. Acuma, îl admir şi îl respect pe Tucă pentru ce a făcut.

Realizez că nu am scris despre toţi artiştii, am scris doar despre extreme. Asta nu înseamnă că festivalul nu a fost de nota 10, dar memoria mea la ora 11 noaptea după o zi cu insuficient somn nu mă ajută într-atât de tare. M-au impresionat şi asaltul debutanţilor, şi ceata greilor la fel de mult. A, da, completare – a dat pe acolo şi Andrei Păunescu. Care s-a şmecherit, a venit cu o Fender electrică şi ne-a cântat ceva ce suna mai degrabă a rock. Apropo de contaminarea genurilor.

Şi o să ţin minte toată viaţa cele 24 de ore de muzică folk şi rock din Vama Veche, unicul motiv pentru care aş mai călca vreodată în staţiunea aia. La fel cum o să ţin întotdeauna minte prima melodie pe care am ascultat-o vreodată, „Omu bun şi pomu copt” a lui Mircea Rusu, pe care o aveam cândva pe o casetă şi pe care o ascultam mereu când mergeam la drum cu un Oltcit bătrân, care acum zace în cimitir, încă de la 5 ani. Iar versurile lui Mircea Rusu le ştiu încă de când eram mic. Merită un premiu pentru nostalgia mea.

La’ anu şi la mulţi ani, aşteptăm Folk You „Florian Pittiş” VI, în 2010.

Somewhere Back in Tiiime…

Posted in Hronici with tags , , , on August 6, 2008 by fourtyseven

Sau 2 ore de extaz. Am fost la concertul Iron Maiden de pe Cotroceni. După coada imensă de la intrare, am intrat pe stadion, şi am aşteptat să înceapă (intrarea a început pe la 6, nu 4, aşa că am stat ceva la coadă). La 7 a început o tipă să ţopăie Dickinsonistic pe scenă. Abia după ce m-am mai uitat în jur am sesizat că era vorba de Lauren Harris. Care e fata lui Steve Harris. Dar care m-a cam lăsat rece… adică de, se vede că a învăţat de la maestrul Bruce mişcatul pe scenă (omniprezenţa, adică), dar ca muzică… instrumentalul mi se pare mediocru spre bun, dar frânturile de cântare din gura ei pe care le-am prins m-au lăsat cu impresia că e un rock imatur, nu prea bun. Taică-său de ce o lasă aşa?

Enfin, urmează Trooper. Care, deşi nu se află în playlistul meu, mi s-au părut foarte buni. La înălţime chiar, deşi din tribuna II, sector D nu se auzea chiar excelent. Anyway, cred că trebuie să îi „studiez” un pic. Că tot suntem la capitolul „inspiraţii”, nu se putea să nu remarc minculescianul „bună seara, prieteeeeeeeeeeeeeeni!”. Anyway, după o pauză lungă…

Întuneric deplin pe scenă. Şi începe Transylvania. As strong as ever. Apoi ecranele se luminează şi îşi face pe ele apariţia vestitul Boeing 757. Imagini de arhivă cu trupa. După 2 minute, filmul se schimbă în Bătălia Angliei şi începe deja clasicul discurs al lui Churchill, care dispare între acordurile lui Aces High. INCENDIAR. Dickinson peste tot, Steve Harris m-a convins încă o dată că este un bassist GENIAL. Poate second only to Cliff Burton (Doamne, să-l ai în paza ta).

Bine, nici cei trei chitarişti (pe care, spre ruşinea mea, tot nu pot să-i deosebesc) nu s-au lăsat mai prejos. Aruncat chitara în aer (şi prinsă:P), cântat cu chitara în fel de fel de poziţii, sărituri, fuga pe scenă… ceva superb.

Bruce Dickinson, spre deosebire de „Metal God”-ul Rob Halford, este un showman mult mai „cald”. Dacă Halford are o imagine de dur, Bruce dovedeşte din plin că „trăieşte” şi că are acel tipic „umor englezesc”, foarte savuros, judecând după interludii. În rest, ca la Rock in Rio, hopa pe monitoare, hopa pe platforma din spatele scenei, lângă Nicko McBrain, sus, jos, mereu în mişcare. Cum de are atâta energie?

Nu merită neglijată scena, în schimb. Spre deosebire de Phoenix, unde totul a fost DOAR cântare, sau Judas, unde era simplist, la Maiden este aproape teatru. Ditamai scena, decorată cu motive egiptene, luminată din enşpe mii de locuri, fel de fel de personaje (Fiara pe 666, sarcofage, un Eddie robot gigant, un Eddie mumie şi mai mare…), steagul Angliei fluturând pe the Trooper, o garderobă demnă de un teatru (Dickinson a purtat o uniformă ca a lui Eddie de pe the Trooper, apoi ceva cu o mască egipteană…)

Am auzit Aces High, Wasted Years (momentul meu de maxim extaz), The Trooper (cu steagul englez purtat de Dickinson, şi în spate coverul albumului), Powerslave (cu costumul egiptean pe Dickinson), Rime of the Ancient Mariner (alt costum, în spate decor „epavic”), Heaven can Wait, Fear of the Dark, The Number of the Beast (la „the evil face that twists my mind and brings me to despair” şi-a făcut pe scenă apariţia şi o mică „fiară”), Run to the Hills, Revelations, 2 Minutes to Midnight (asta s-ar potrivi pentru România), Can I play with Madness, Iron Maiden… în total peste 2 ore. Apoi bis-ul, cu Moonchild şi cu Clairvoyant.

Totul s-a terminat cu Hallowed Be Thy Name, moment în care backdropul a constat într-un cap de sarcofag din care mai târziu a ieşit şi Eddie-mumia. A apărut şi un robot asemănător cu cyborgul de pe Somewhere in time, aruncătoare de flăcări (especially pe TNOTB), mult fum (pe Rime of the ancient Mariner) şi artificii.

A fost… superb. De data asta mi-am luat şi tricou, şi nu îl dau pe toţi banii din lume.

Poze:

Scriu astea de pe un hotspot free din Venus, la Hotel Afrodita, că altul nu am găsit. Dar rămân fără baterie şi nu mai pot reveni decât deseară. Peace.

Am fost la Baniciu

Posted in Hronici with tags , , , , , , , on Iulie 4, 2008 by fourtyseven

Ieri seară, la Hard Rock Cafe. Extrem de multă lume. Dar a şi meritat, adică i-am văzut pe acolo pe Ovidiu Lipan-Ţăndărică, pe Costin Petrescu, toboşarul Phoenixului de dinainte de 75 (care şi-a arătat măiestria la percuţie în timpul cântării, şi de la care am şi un autograf:D), Vlady Cnejevici la clape, Marius Baţu pe undeva prin zonă, şi Ducu Bertzi pe acolo, Florin Chilian…

Concertul mi-a plăcut destul de mult, deşi uneori mi s-a părut sonorizarea cam proastă la partea de vocal, sau poate o fi fost fiindcă stăteam fix într-o boxă… oricum, chitara lui Baniciu se auzea EXCEPŢIONAL. Iar acompaniamentul a fost superb. A cântat mai mult ce era pe albumul „Eşarfa” (pe care l-am luat de la intrare, se găsea cu 20 de lei), dar şi „şlagăre” mai vechi şi mai noi. A început cu „Tristeţi provinciale”, a fost şi „Vara la ţară” şi „Vremuri”, dar mi-a plăcut mult că am auzit şi „Cu tine-n gând”, alt cântec care îmi place mult. Şi e şi pe album. A mai fost şi „Eşarfa în dar”, care mă înmoaie instant, şi „Amintire”, cântec pe care îl ştiu de la tipul cu care am făcut chitară (tot respectul pentru el:D). Din păcate, după Vremuri a trebuit să dispar ca să îmi pot prinde trenul…

Poze:

Baniciu şi Ţăndărică

Baniciu şi Ţăndărică

Scena
Scena (în stânga şi spre spatele lui Baniciu e Costin Petrescu, iar la clape, în dreapta, e Vlady Cnejevici. În stânga, cu cămaşă albă şi vestă neagră e Ţăndărică.)
Cu Mircea Baniciu

Cu Mircea Baniciu

Cu Marius Baţu

Cu Marius Baţu

Autografe

Autografe