Arhivă pentru oameni

Din puţul gândirii

Posted in Stuff with tags , , , on Noiembrie 21, 2009 by fourtyseven

Pentru că sunt într-o dispoziţie mai mult sau mai puţin filosofică, am zis să rumeg o chestie pe care am zis-o săptămâna asta şi pe care am ridicat-o la rangul de principiu: viaţa e prea scurtă ca să fii supărat.

Profa de psihologie/economie/alte bălării mi-a spus, după ce i-am declarat asta (în condiţiile unui 7 în lucrare)  că sunt un optimist. Fals, sunt un pesimist. Atât de pesimist că nu prea mă mai poate impresiona nimic, având în vedere că până acum am senzaţia că, dacă mi se putea întâmpla ceva nasol, mi s-a întâmplat. Bine, nu am murit în accident de maşină, nu mi-a deraiat vreun tren, sau (Doamne fereşte) nu mi-am pierdut vreun părinte. Sunt permanent conştient că se poate, dar îi sunt recunoscător Domnului că nu mi s-a întâmplat.

Şi aici ajungem la supărare, de ce evit eu să fiu supărat. Foarte simplu: dacă te superi, nu rezolvi nimic. Mai rău, doar te consumi, şi nu prea merită nimic pe lumea asta un consum. E mult mai eficient să fii deştept şi să tragi concluzii pe care să le ţii minte decât să îţi faci sânge rău aiurea. Recent mi-a murit o rudă, chiar dacă prin alianţă, era un om la care ţineam foarte mult. Chiar vrusese să mai vină să mă mai vadă, şi m-a durut enorm că a murit. Dar în loc să mă supăr, m-am bucurat că am avut ocazia să îl cunosc, că a trăit mult şi că a fost un om deosebit, iar acum este, probabil, în Împărăţia Cerurilor. Aici fac ca dacii, mă bucur la moartea cuiva. De ce m-aş supăra? Îl readuc? Prin supărarea mea o să devină cei dragi nemuritori? Nu. Deci, nu are rost.

Ba chiar extind: nu are rost să mă supăr pe nimeni. Pot să înţeleg pe cineva care face ceva, pot să îl ajut, pot să îi analizez motivele. Cei care mă au de prieten ştiu că se pot baza pe mine şi că, dacă fac vreo prostie, îi cert şi sunt înţelegător, uneori cu asupră de măsură. Dar când cineva face ceva ce altfel m-ar supăra şi înţeleg că motivul este o prostie inimaginabilă care, de multe ori, conţine o formă sau alta de răutate (lipsă de onoare, nerecunoştinţă, laşitate, călcat pe cadavre) prefer, decât să mă supăr pe persoana respectivă, să o consider non-persoană şi să nu o privilegiez cu atenţia mea. Până acum a ajuns atât de departe doar o persoană, care, deşi se presupune că ar trebui să o respect, mi-a spus în faţă că nu are ce discuta cu mine. Caz în care m-am hotărât că nu merită nici măcar salutul meu. La o scară mai redusă, eu sunt un individ destul de jovial, dar cu cei care consider că mi-au greşit crunt şi nu consideră că e cazul să repare greşeala, prefer să mă comport cum m-aş comporta cu un străin. În fond, e mai bine aşa, avem amândoi de câştigat: eu nu mai trebuie să mă consum şi, eventual, să mă cert şi să înjur (obicei de care am reuşit – aproape – să mă las, şi mă laud şi mă bucur) şi respectivul e liber să creadă ce vrea, fără ca pe mine să mă intereseze. Într-un fel e mai bine să nu mai ai aşteptări de la oameni, e o eliberare.

De când am hotărât să nu mă mai supăr, am ajuns să mă cert mai puţin şi să mă simt mai bine per ansamblu. Viaţa e scurtă, hai să ne bucurăm de ea.

Anunțuri

Despre proiecte şi secolul îngrăşării CV-ului

Posted in Bună ţară, rea croială with tags , , , on Octombrie 10, 2009 by fourtyseven

Zilele trecute, în Consiliul Elevilor, mi-a fost dat să văd cel mai distrus exemplar de semidoct cu pretenţii de mare lider pe care l-am putut vedea în viaţa mea. Fără să trădeze măcar o urmă, o rămăşiţă, măcar, de competenţă, prima parte a planului managerial pe care l-a prezentat era o lungă listă de rahproiecte la care omu a participat. De chestia asta o să mă ocup după ce voi spune că partea a doua, cea cu planurile efective, cuprindea, în proporţie de 80%, fie chestii care s-au realizat deja, fie cum îşi propunea el să realizeze ceva ce era deja trecut în proceduri… adică se învârtea în jurul cozii. În rest, îşi propunea să organizeze diverse proiecte de „calitate”, menţionând că mulţi vor avea nevoie de aşa ceva să îşi pună în CV-uri.

E ca şi cum ai slăbi înfometându-te. Te păcăleşti singur că reuşeşti ceva, dar practic nu faci nimic, îţi umpli o hârtie de chestii degeaba, reuşind doar să sporeşti masa de cerneală de pe ea. Eu, angajator, dacă îţi văd un CV la care scrie că ai participat la nuştiuce proiecte, schimburi de experienţă, „avocatul elevului”, mă gândesc „sună frumos, dar ăsta a realizat ceva, practic? e cu semnul întrebării. ia să îl văd pe următorul.” E o umplere sintetică a vieţii cu surogate ieftine – valoarea, calitatea umană, nu se dovedesc mergând pe la tot ce înseamnă proiect, implicându-te în toate drăcoveniile, dând din coate degeaba. Eşti valoros, fă o performanţă în ceva. Asta nu ridică dubii. Sau dacă nu faci performanţă, demonstrează-ţi valoarea altfel, arată că ai onoare, că eşti un om pe care se poate conta, arată că gândeşti, ajută pe cineva – există mii de feluri în care îţi poţi arăta valoarea. Proiectele sunt un simplu surogat. Pe care eu nu îl suport.

Uite, recent ni s-a zis la şcoală de „Banca de Alimente”, o campanie umanitară, făcută pentru a se strânge alimente pentru săraci, dar din partea şcolii ni s-a comunicat să nu dăm din gură prea mult apropo de asta, ca să câştige şi şcoala ceva prestigiu. S-avem pardon, dar făcând asta, reduci o acţiune nobilă la un jeg de proiect, componenta umanitară fiind redusă la 0 prin faptul că, făcând informaţia mai puţin răspândită, ajungi să zici „uite, noi am făcut, ăilalţi nu”, reducând efectiv impactul campaniei.

Toată lumea încearcă să îţi inoculeze ideea că proiectele sunt bune, dar din respectivele proiecte nu ieşi câştigat decât cu încă o dungă la CV, şi cu o grămadă de timp irosit fără a câştiga ceva spiritual. Pentru că ele nu cuprind decât „hai să ne adunăm să facem ceva”. Dar nu au nici un motiv întemeiat pentru acel „ceva”. De fapt, ai – să îl treci în CV. Şi aici se ridică altă problemă – CV-ul se vrea a fi un jurnal al activităţilor pe care le-ai întreprins, nu un scop pentru ele. Practic, forţându-te să faci o grămadă de chestii ca să dea bine în CV, nu realizezi absolut nimic, pentru că lucrurile cu adevărat importante din el le faci oricum, şi reuşeşti doar să le ascunzi printre multe alte gunoaie. Nu uitaţi, copii, CV-ul este făcut pentru a lista competenţele voastre, nu competenţele sunt făcute pentru a fi ilustrate în CV.

Baftă.

Untermensch

Posted in Bună ţară, rea croială, Navetistul with tags , , , on Decembrie 11, 2008 by fourtyseven

Termenul provine din germană, evident, de pe vremea lui Hitler, când ei, arienii, erau ubermensch, iar restul erau untermensch. Şi constat cu stupoare că asta se aplică şi azi. Dăm povestire.

Aveam de luat brad pentru clasă. Azi dimineaţă dau massuri şi mesaje celorlalţi 4 băieţi care mă puteau ajuta să îl car. Evident, nimeni nu are chef. Ba unul zice că nu are timp. Deşi implica să plece la şcoală cu doar 20 de minute mai devreme. Mă rog, de parcă eu, care abia găsesc 6 ore pe săptămână pentru mine, am timp. Dar îmi fac. În fine, cu un je-m’en-fiche-ism veritabil caut brad, îl iau şi îl aduc la şcoală. Când ce să vezi. Respectivul coleg apucă frumos vârful bradului pe care eu îl ţineam şi îl duce în zona… de unire a picioarelor cu trunchiul. Ca să nu zic altfel. Şi bineînţeles că e o imagine foarte simpatică.

Intrăm în clasă. Eu cu bradul de 3 metri, el ţinând în continuare acolo şi făcând glume. E tot ăla care nu avea timp să mă ajute să îl car. Evident că lumea e mai preocupată să râdă la glumele lui de căcat decât să îmi mulţumească mie că am cărat ăla singur. Vai, ce egoist sunt, aştept mulţumiri…

Bradul trebuie cioplit. Omu’ cu greu se lasă convins să îl caute pe meşterul şcolii. În fine, după vreo 3 ore aduc briceagul şi mă apuc singur să îl cioplesc. Mă tai frumos la mâna stângă, sunt fleaşcă, şi în momentul în care îmi permit o exprimare de genul „nu îl învăţa pe taică-tău să facă copii” imediat se încing spiritele. Nu luăm, evident, în consideraţie, faptul că cineva mă întrerupse şi îmi făcui o superbă tăietură în mâna stângă.

Ce să înţeleg eu aici? Că lumea se împarte în ubermensch şi untermensch, corect? E, mie aşa mi se pare. Ubermenschului i se tolerează tot. Untermenschul trebuie să muncească. Şi să îndure. Şi tot nu e bine. Şi apoi tot untermenschul nu are voie să se supere.

Argumente valabile

Posted in Stuff with tags , , , on Octombrie 25, 2008 by fourtyseven

Recent, la şcoală, ni s-a atras atenţia (nu tuturor, ci fetelor, care reprezintă majoritatea absolută a clasei) că la altă clasă toate fetele vin în bluză/cămaşă/whatever albă. La noi apare un albastru, gri, roz, culori vii, nu numai alb. Şi cică de acum şi la noi la fel să se vină. Că dacă la alţii se poate să se poată şi la noi.

Pe lângă faptul că eu mereu port cămaşă neagră sau foarte colorată, mie nu mi-a plăcut argumentul dat. Nu ştiu, e o chestie de principiu. Nu-mi place să fac comparaţii şi să le dau ca argumente. Pur şi simplu nu merge. Bine, dacă ar fi să dau motive pentru asta, motivele ar fi că, unu, pentru fiecare comparaţie se poate găsi una egală şi de sens opus, şi doi, oamenii sunt diferiţi, aşa că practic comparaţiile sunt degeaba. Ca să fac o paralelă cu ce învăţăm la mate, unii văd oamenii ca nişte numere reale, pe o axă, şi care se pot compara. Mie oamenii mi se par mai degrabă numere complexe, nedefinibili de o singură axă, şi, evident, necomparabili.

So… fail.