Archive for the Bună ţară, rea croială Category

Dilemă

Posted in Bună ţară, rea croială with tags on Decembrie 23, 2010 by fourtyseven

De ce pe toate sticlele de spirt apare câte o poză cu vreo gagică în ipostaze mai mult sau mai puţin lascive? E doar spirt, lumea îl foloseşte la dezinfectat chestii, eventual pentru consum, prin pâine, sau e ceva ce nu văd eu? Nu putea să zică doar „alcool medicinal, uz extern” pe el? Sincer, mă îndoiesc că alege cineva spirtul după gagica din poză.

Un alt punct de vedere despre moartea lui Păunescu

Posted in Bună ţară, rea croială on Noiembrie 7, 2010 by fourtyseven

În primul rând, vreau să fie clar: nu sunt un mare fan al lui, dar am cântat (prin cercurile de prieteni) din poeziile lui, mi-au plăcut unele, nu am pretenţia că aş cunoaşte măcar un sfert din opera lui. Dar îi recunosc valoarea, că a scris şi poezii frumoase. Şi, din anumite chestii povestite de alţii, nu era nici atât de aplaudac convins al sistemului (îmi povestise că, la un spectacol Flacăra, pe stadion, lumea cânta „Şi totuşi există iubire…”, el recita „Şi totuşi – există – iubire!”, lumea cânta „şi totuşi există blestem”, el „şi totuşi – există – blestem!” şi arată cu mâinile în sus). În fine, trecem peste asta.

Mă enervează funeraliile cu mult prea festive. A murit poetul Păunescu. Bine, şi? Avea diabet, edem pulmonar, şi parcă şi ceva la rinichi. Da, dar avea 67 de ani. Pot să pun pariu că în vremea Cenaclului Flacăra el cel puţin bea mult. În orice caz, a făcut multe excese. Şi na, e logic ca toate excesele astea să îl coste. Şi el ştia că nu mai are mult. Chiar trebuie făcut doliu naţional când cineva moare? E firesc să moară. Dacii, când unul de-ai lor murea, râdeau şi se bucurau.

Şi nu cred că făceau speculaţii că săracu’ om a murit de inimă rea.

Consideraţii despre degetul mijlociu

Posted in Bună ţară, rea croială on Noiembrie 3, 2010 by fourtyseven

În cele trei luni de când mă aflu în traficul românesc aproape zilnic, am reuşit să trag şi ceva învăţături. Spre exemplu, cel mai dezvoltat muşchi la şoferul român este acela care trage de degetul mijlociu de la mâna stângă. Şi nu mă refer la binecunoscutul semn cu respectivul deget în sus şi cu restul strânse în palmă. Degetul mijlociu, la român, capătă o semnificaţie aparte: în trafic, cu el înjurăm.

La mâna stângă, cam la toate maşinile, se află „blocul de lumini”, acea manetă care comandă farurile. La unii, majoritatea adică, în vârful blocului de lumini stă claxonul. Acum, în mod normal, când dai semnal, dai în jos cu arătătorul şi în sus cu inelarul (semnalul e opţional, fireşte). Iar degetul mijlociu, prins între ele, rămâne să acţioneze cele două căi principale de comunicaţie cu exteriorul: claxonul şi flashul. Ambele echivalente, de obicei, cu câte o înjurătură (mai gravă la claxon). Ştiu asta pentru că mi-am luat şi eu ceva claxoane, uneori pe bună dreptate, alteori de berbeci ce sunt alţii, alteori din ambele motive. Iar de flashuri deja m-am plictisit, le-o fi atrăgând lămâia, nu ştiu. Cert e că deja am păţit de 4 ori să mă aflu pe banda a doua, în depăşire, şi să mă trezesc cu un barosan în fund dând flashuri într-o disperare.

Şi ca să nu mă disculp, mi-am antrenat şi eu degetul mijlociu. De obicei îl folosesc paşnic, ca să îi atenţionez pe alţii nu zic de ce. Dar azi, cu ocazia unui drum prin Bucureşti, am înjurat vreo 3 secunde. Mergeam eu frumos pe Mihai Bravu spre Obor şi mă uit că pe dreapta, de pe o stradă secundară, o blondină într-un Passat nou vrea să facă dreapta. Bineînţeles, intrată calumea în intersecţie, dar încă nu îmi deranja traiectoria. Şi stă ea şi se uită frumos la mine, ţăranul cu logan nespălat de Buzău, şi mă apropii de ea. Când mai erau 10 metri se gândeşte „hai să mă bag”, şi fix prin faţa mea intră. Primul claxon pe care îl dau unei individe care n-are ce face.

Cum plătim curentul

Posted in Bună ţară, rea croială on Octombrie 20, 2010 by fourtyseven

De vreo două săptămâni încoace mi se întâmplă, din când în când, să ajung cu maşina acasă şi să găsesc ba o groapă mare în faţa curţii, sau o echipă de vreo 9 gigei… în fine, numitorul comun e simplu: zilnic, de pe la 12 la 3 jumate – 4 nu am curent acasă. Acum, povestea e simplă: dacă prima oară era o groapă în faţa casei, a doua zi băgau un stâlp în ea şi alaltăieri trăgeau cablurile peste el, trebuia să oprească curentul pentru asta. Asta pe lângă faptul că am numărat nouă oameni care puneau ţavă pe stâlpi:  unul cocoţat sus, unul ţinând jos, unul plimbându-se şi încă şase pe lângă ei.

Bine, prima oară „pana” de curent a ţinut mult mai mult decât estimatul 4, şi nu a venit decât după 2 telefoane la Electrica. Mi-s curios acum dacă cele 4 sau 5 zile în care nu aveam curent după-amiaza or să fie scăzute de la abonamentul lunar. Frustrat de faptul că nu puteam parca nici în curte, nici în faţa curţii, îl întreb pe munitor  „Şi când am şi eu curent şi pot să bag maşina?” „Pe la 3 jumate” (evident, la 3 jumate abia trăgeau cablul peste ultimul stâlp.”

„Păi asta-i treabă de 3 jumate noaptea, nu ziua! „Păi cum aşa?” „La 3 jumate, când nu are lumea nevoie de curent.” „Păi nu putem să muncim la ora aia”. Lăsând la o parte asta, cică în 2014 trebuie să fie îngropate toate cablurile (nici nu vreau să mă gândesc ce o să fie pe stradă atunci).

Da’ na, cum să pună firma (că, să fim serioşi, muncitorii care stau degeaba n-au decât jumate de vină) o echipă de muncitori să muncească noaptea? Eventual să facă toată povestea într-o singură noapte, hai 2, ca să se usuce cimentul?

Alt moment de marcat

Posted in Bună ţară, rea croială on Octombrie 17, 2010 by fourtyseven

Mi-am amintit că săptămâna asta am trăit încă unul dintre acele momente „cheie” din viaţa unui şofer. Ieşeam din Buzău pe la Mărăcineni, tocmai intram pe pod, pe banda a doua (nu de alta, dar pe banda I erau denivelări urâte şi asfaltul cam vălurit, şi nu prea am chef să dau banii de benzină pe bucşe şi bielete). Cam aşa fac mereu, şi n-am avut niciodată probleme. Excepţie miercuri, când, în oglinda retrovizoare, văd la vreo 50 de metri în spate, un BMW. Cred că X5. Acuma, l-am reţinut aşa nu pentru că n-am mai văzut BMW X5 în viaţa mea, ci fiindcă mi-a făcut din faruri să mă dau la o parte. Ca tot ţăranul care nu a realizat că a cere politicos cu semnal stânga, un „nene, mă grăbesc, fă-mi şi mie loc, te rog”, are un efect mult mai puternic decât un „DĂ-TE DRACU’ DE PE BANDA MEA!!!”.

Aşa. De ce am scris aici chestia asta? Pentru că e prima oară când o tipesă (blondă, evident) cu ditai maşina scumpă mi-a făcut semn să mă dau la o parte. Că na, drumul nu e pentru pârliţii care conduc maşini sub 30k euro.

S-au trezit cu volanul în mână

Posted in Bună ţară, rea croială on Octombrie 5, 2010 by fourtyseven

Am permisul de 2 luni şi o săptămână, şi am făcut vreo 2500 de kilometri, în condiţii destul de diverse (pot să mă laud că m-am „botezat” pe Transfăgărăşan), dar nu ştiu dacă e doar ceva psihologic sau aşa e, însă deja remarc că pe şoselele patriei sunt numai idioţi. Şi nu o zic cu pretenţia de a fi un şofer perfect (au contraire, am făcut şi ceva greşeli), dar sesizez cât sunt de cretini alţii, care s-au trezit că au volanul în mână şi se simt regii şoselelor.

Premiul I la asta revine cretinului cu Golf care a ţinut să mă claxoneze pe şosea. O bandă şi 3 sferturi pe sens – hai să zic două – pe prima bandă o căruţă, pe a doua eu, în depăşire. Bine, era cam după ce am trecut efectiv de căruţă şi urma să mă dau la loc pe banda I, ca să finalizez manevra. Dragă boule, dacă vii în fundul meu şi mă claxonezi, nu faci căruţa aia să dispară de pe drum ca eu să mă pot da instant pe dreapta – sau oi vrea, eventual, să sperii calul? Plus că nu mori să aştepţi să trec de căruţa aia, dar na, de ce să ai o secundă răbdare când poţi să îţi exersezi claxonul pe mine?

Premiul al II-lea este oferit ţărănetului cu Megane care, imediat după o intersecţie cu trecere de pietoni, când eu eram pe banda II (din motive de banda I care abia se re-forma), s-a trezit cu forţă în acceleraţie şi, evident, s-a gândit să îmi dea cu un flash. Nu contează că nu era mai mult de o secundă până când urma să se termine linia continuă care separa b1 de b2 (peste care aş fi trecut, că na, în practică se mai îndoaie regulile, dar era acoperită cu… chestii care îţi bârâie sub roţi), el a trebuit să îmi dea flash să mă dau la o parte. Că na, suntem şmecheri, am trecut de radare, acu dă-i viteză.

Premiul al III-lea se acordă distrusului care, pentru a intra de pe un drum secundar pe şoseaua cu… 3,5 – hai 4 – benzi, într-o intersecţie cu vizibilitate arhisuficientă, ţine neapărat să se bage cu un metru pe banda mea. Bun, recunosc, nu e uşor să faci stânga în condiţiile date, trebuie să treci de 2 benzi pe care vine lumea cu viteză şi să te înscrii pe o bandă pe care vine iar lumea cu viteză. Da’ eu? Tu dacă stai cu un metru pe banda mea mă obligi să iau stânga şi să mă dau pe banda a doua… pe unde poate să vină altul. Eventual să intru în el. Totul fiindcă ai ţinut tu să te dai cu un metru mai în faţă.

Menţiune revine unuia care a făcut o prostie pe care am făcut-o şi eu. Intrase în girator pe banda I, eu eram pe II, şi urma să ies la a doua ieşire, iar el la a treia. Dau să părăsesc giratorul şi îl văd pe individ în dreapta mea. Frână, fireşte. Îl las să treacă, că nu mor. Ei, lui îi revine menţiune nu pentru că a făcut asta, ci pentru că eu am pus frână şi îl aşteptam, şi el tot la mine se uita, cu un aer de „ce face idiotul ăsta?”.

Ce am învăţat până acum e că e extrem de uşor să fii politicos la volan. Bine, eu când văd flash, înţeleg una din două: dacă vine din faţă şi nu m-am băgat în depăşiri periculoase (slavă Cerului, n-am făcut asta), înseamnă că e radar în faţă. Şi practic asta foarte des, că nu mă doare degetul. Dacă vine din spate, flash sau claxon, eu îl echivalez cu o înjurătură (bine, din nou, excepţie când e o cunoştinţă cu maşina şi mă prind că e de fapt un „hai noroc”). Nu am înjurat niciodată folosind mijloacele puse la dispoziţie de maşină. Dar, revenind: trecând peste faptul că nu prea poţi primi mulţumiri în trafic, e foarte uşoară politeţea la volan. Şi mă bucur că am dat de şoferi care, deşi nu erau obligaţi, mi-au dat prioritate în anumite cazuri (gen trebuia să fac stânga şi era de trecut o cale fertă, din faţă veneau multe maşini după o curbă, vizibilitate nu prea era, am văzut omul oprind şi făcându-mi semn să trec). E uşor să laşi şi pietonii să treacă. Şi nu costă absolut nimic. Dar na, de ce să nu claxonezi şi să înjuri?

Povestiri din tren

Posted in Bună ţară, rea croială with tags , on Mai 18, 2010 by fourtyseven

A trecut mult de când n-am mai povestit isprăvile mele de navetist – şi nu mă refer la calitatea de băutor de bere la navetă, ci la cea de plimbăreţ cu trenurile patriei, de astă dată fiind vorba de un accelerat – întâmplător, plin de rockerimea moldovenească.

Acu’ tre să precizez: n-am mers niciodată cu naşu’. Aproape mereu mi-am luat bilet, mereu am preferat să îmi iau bilet decât să dau mai puţin la naş, că na, mi-s genul de om care preferă să fie pregătit mai mereu şi îşi ţine deoparte banii de tren (şi nu se sfieşte să meargă cu personalul dacă n-are bani de altceva). Astea fiind zise, o să vă povestesc de singurii 30 de kilometri din viaţa mea pe care i-am parcurs fără bilet.

Duminică dimineaţă m-am trezit mahmur la 8 jumate, după 4 ore jumate de somn. Durere de cap, rău la stomac, toate alea. La 10.28 aveam acceleratul de Bucureşti, trebuia să ajung şi prin Berceni să-mi cumpăr o chestie… în fine. La 10 şi 5-10 şi 10 aşa plecam spre gară. Aveam tot: bilet, chei, buletin, telefon de rezervă… a, stai, telefonul meu (în care aveam şi SIM-ul). La 10.24 sunt cu tata în maşină, dar în faţa noastră se moşcăie poliţia. 10.28 – sunt la gară. N-am timp de bilet. Hop în tren.

Am riscat la faza asta că trebuia să ajung neapărat la 1 în Bucureşti, altfel nu se punea problema. În fine: după 30 de kilometri de stat în coada trenului numai numai să nu mă găsească naşu’ fără bilet, trenul opreşte în Buzău, la linia 2. Care linie e despărţită de linia 1 de un gard. Hop jos din tren, 100 de metri viteză şi salturi până la bilete. Al doilea la coadă. Iau bilet. Văd gardul spart pe jos între linii, mă dau pe sub el. La 2 minute după ce am sărit din tren eram înapoi, cu bilet cu tot, nici n-am avut timp să gândesc. Şi am ieşit şi cu 3 lei mai ieftin.

Faza naşpa a fost că atunci când a venit naşul, femeia care se aşezase jos în faţa mea i-a întins 8 lei…