Arhivă pentru idioţi

Cu şi despre religie

Posted in Blog with tags , on August 22, 2010 by fourtyseven

Cine e creştin mai fanatic poate să mă înjure şi să mă numească eretic din start, nu o să îl acuz de nimic. Eu mă consider creştin prin gândire şi principii, şi sunt un pic mai religios din fire… şi acest mic articol se vrea a fi o refulare a unor frustrări legate de religia organizată, concept căruia mă opun…

Cum mi-a venit să scriu asta acum? Un concurs de evenimente, capac le-a pus cazul bebeluşilor morţi la maternitate, pe care popii au refuzat cu nonşalanţă să îi îngroape cu slujbă, pe motiv că nu erau botezaţi. Chiar acum vorbeşte popa la televizor, cică nu sunt „fiii Bisericii”, că botezul ar fi „poarta de intrare în împărăţia lui Dumnezeu”. Hai nu zău? Dar naşterea ce e? Nu e tot de la Dumnezeu? Lumea asta nu tot de El e făcută? Nu aşa ziceţi? (mă rog, şi voi, şi eu). Să înţeleg că până nu l-a aruncat popa în apă copilul nu poate fi înmormântat cu slujbă şi că dacă Doamne-fereşte moare o să ajungă în iad? Măcar faceţi-i un botez post-mortem, cum se făceau nunţi celor morţi necăsătoriţi în tradiţia veche românească!

Mi se pare absolut penibil ca Biserica să facă campanii căcălău contra avorturilor, dar pe cei care au ghinionul de a pieri după naştere, dar înainte de a fi botezaţi, îi lasă… în plata Domnului. Pe mine, care de la o vreme m-am mai depărtat de… religia organizată, din motive de scârbă faţă de exact întâmplările astea.

Altă chestie pe care nu o sufăr este faptul că orice ai vrea să faci, popa cere bani. Duminică dimineaţă mi-am dus bunicii, oameni la 75 de ani, la biserică, să sfinţească o cruce… alţi bani, o grămadă de pomană, vin, chestii. Cică un milion la un popă, altul la celălalt, jumate la diacon. Acuma, mie mi se pare că toată povestea cu serviciile religioase ar trebui să fie fără bani, prin simpla ei natură spirituală. Vorba aia, banul e ochiul dracului, nu? Şi e, să zic, unitatea structurală şi funcţională de bază a lumii materiale, fără tangenţă cu spiritualitatea. Şi asta dintre argumentele de nivel moral, să zicem, că am şi chestii mai lumeşti. Era la Arhi pe blog o listă de preţuri de la o mănăstire, tot aşa, mă lăsă fără cuvinte. Dar hai să luăm şi lucrurile la puricat jidăneşte… Biserica, din ce ştiu, e alimentată de la buget, nu? Mie, ca cetăţean, mi se pare corect una din două: ori o lăsăm de la buget, dar toate serviciile spirituale rămân gratuite, ori, la fel de cinstit, se separă de stat şi trăieşte din propriile venituri, pe care oricum le cam percepe. A, se termină cu sutele de biserici impunătoare şi de catedrale? Între noi fie vorba, în Buzău sunt 2 catedrale la 500 de metri distanţă una de alta. În Râmnicu Sărat încă o catedrală în construcţie. Eu ştiam că o catedrală nu e ceva de făcut în fiecare orăşel. Plus că sunt mult prea multe biserici pentru câţi credincioşi sunt, ca şi cum ar fi o ţară plină de Ştefan cel Mare. Credinţă n-avem, măcar biserici să fie, nu?

Bine, mai e şi tendinţa babelor fanatic-creştine (aceleaşi care, imediat ce vin de la biserică, se aşază frumos pe gard la o bârfă) de a se ruga la popă, nu la Dumnezeu, cum zice popa ceva se execută pe loc, aduc la biserică scaune şi alte fel de fel de chestii. Iar popii profită. Ştiu foarte multe asemenea exemple. Dar aici ţine mai mult de prostia enoriaşilor şi de necinstea la nivel „micro” decât de instituţionalizarea bisericii.

A nu se înţelege greşit: ştiu preoţi care au reuşit să îmi câştige respectul prin înţelepciunea lor. Încă mă consider creştin, tot ce resping este instituţionalizarea (şi, implicit, laicizarea) bisericii ortodoxe. Părerea mea? Ar trebui ca totul să rămână simplu, fără opulenţă excesivă. E mai rău ca pe vremea lui Luther, când Biserica Catolică vindea indulgenţe, adică ierta păcate pe bani. Acum e mai rău, nu păcatele se iartă pe bani, se cer banii în schimbul unor… să le zic drepturi? Nici nu mai zic de ce aud de faptul că biserica are firme de construcţii… dar ai zice că într-un secol în care aproape tot ce există e o bastardizare a unor lucruri făcute bine mai demult măcar biserica să nu… rămână pă trend. Dar nu m-ar mira să avem parte de o „reformă” de amploare, stil protestantism, şi în cadrul bisericii ortodoxe.

Anunțuri

Povestiri de pe drum

Posted in Hronici with tags , on August 17, 2010 by fourtyseven

Eroul vostru preferat revine cu poveşti de la volan. Am 700 de kilometri la bord (şi încă nu am reuşit să spăl maşina) şi deja am păţit câteva chestii… în afară de periodicul uitat de aprinsul farurilor când intru pe DN2… şi de o mică păţanie în care am învăţat spaţiul de frânare pentru Logan…

1. Am salvat un căţel de la moarte. Goneam liniştit pe o şosea dintre două sate… şi la 300m în faţă văd un ghem negru de blană. Câine, îmi zic. Nu se mişcă. Frână (urăsc pedala asta), uşor, reduc, claxon. Câinele nimic. Opresc în faţa lui, bulă se bagă sub maşina mea. Eu ce să fac, ce să fac… pornesc uşor şi aştept să îl văd în oglindă, apoi dă-i.

2. Chiar dacă traversezi prin faţa spitalului, cu puradel în cârcă, îţi recomand să te asiguri calumea. Şi din dreapta, da’ şi din stânga, poate vezi că se grăbeşte cineva că l-a sunat bunică-sa că i s-a făcut rău la 25km de oraş. Poate aşa nu îl mai obligi să frâneze la 2 metri de tine numai ca să te întorci pe trotuar.

3. În Râmnic sunt automate de parcare. Parchezi, bagi moneda şi iei bileţelul. 1 leu ora, plăteşti cu monede de 50 de bani (mă enervează chestia asta, trebuie să umblu cu fişicul de monede după mine fiindcă românii nu s-au gândit să facă monezi de un leu). Cred că singura maşină care a plătit parcarea pe care am văzut-o până acum a fost a mea. Nu exagerez. Barim de-ar fi paznici să stai şi fără grija că îţi trage vreunul cu cheia.

4. Şoselele sunt pline de idioţi, cum ar fi cioroiul cu dacie galbenă cu… ceva mare pe plafon care s-a gândit în vârf de rampă să oprească. Nu mă deranja că a oprit, sau că în timp ce treceam pe el stătea şi se uita la mine. Nu, m-a deranjat că era oprit FIX ÎN MIJLOCUL DRUMULUI.

Vorba aia, eu ştiu că nu sunt şofer bun (am scuză că sunt nou), da’ când mă uit în jur, prind curaj…

De ce nu sufăr umaniştii

Posted in De pe net with tags , on August 15, 2010 by fourtyseven

…via Psihedelicul: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Politica/139881/Remus-Cernea-Romania-va-fi-libera-cand-va-avea-presedinte-o-lesbiana-rroma-si-atee.html

Nu fiindcă aş fi un om religios (deşi mă râcâie pe creieri când aud câţi bani se dau la popi), nu pentru că aş fi încuiat la minte, nu pentru că nu pot să îi apreciez pleata (că am şi eu una), ci pentru că asemenea „umanişti”, dându-se destupaţi la minte, devin încuiaţi în idei de… liberalism extrem care nu pot aduce nimic bun. Sper că individul ăsta glumea, că dacă ajungem să avem asemenea preşedinte (ţiganca lesbiană sau, mai rău, el) eu uit de orice urmă de naţionalism am avut în mine şi aplic pentru cetăţenie maghiară.

Cum te întorci cu trenul de la mare

Posted in Navetistul with tags , , on Iulie 29, 2010 by fourtyseven

Încă nu am permis de şofer, sau cea mai importantă armă a şoferului, anume experienţă, deci nu prea pot să merg la mare cu maşina, aşa că am adunat ceva experienţă în trenuri de noapte, începând de acum doi ani, când am venit de la Bucureşti la Constanţa cu legătură la Mangalia, de la concertul Iron Maiden. A fost una dintre cele mai grele şi urâte călătorii posibile, fiind cu un accelerat cu etaj, genul de vagoane care se trec deja la personal. Plin ochi, fireşte, deci nu aveai loc să tragi un pui de somn, şi cald de mureai pentru că locomotivei nu îi mergea aerul condiţionat – şi asta la 2 noaptea. Pe bilet scria Constanţa – ora 6, am ajuns abia la 8 şi mi-am ratat legătura – măcar am aflat că pot lua orice tren, că toate circulă în regim de personal.
Bun, geamurile nu se închideau (fir-ar, scriu din tren şi iar mi-au tăiat curentul, noroc că mă ţine bateria) şi ţiuia în permanenţă deschiderea de urgenţă de la uşă – destul de nasol, nu? Nici nu ştiu cum am reuşit să ajung, da’ am prestat un somn calumea imediat ce am ajuns în cameră.
Hai să zic şi de cum am ajuns anul trecut la Vama Veche… mă rog, a fost cam fără peripeţii, că ne-am luat biletele oarecum din timp. Urcai la Râmnic, la Buzău întâlnii tovarăşii, mai urcă lume să meargă spre Mangalia, am cântat la chitară („sunteţi la liceu de muzică?” „nu, doar ne place să cântăm”) şi, spre dimineaţă, am ajuns. Ei, la întors a fost mai nasol.
Plecasem mai devreme fiindcă Vama era mai scumpă decât credeam (şi anul ăsta mi se pare şi mai rea) şi mi-am băgat picioarele. Aveam loc, da’ a fost moarte de om, urcai la 10 noaptea, ajunsei pe la 4 dimineaţa. În orice caz, nasol rău… aveam bagaj şi pe sus, şi pe jos (şi sus stătea rucsacul cu cadru de aluminiu), la chitară nu puteam cânta că trezeam copiii şi nu aveam nici cea mai faină companie posibilă. Colac peste pupăză nem baterie la telefon, nem muzică la căşti şi nem curent să încarc mobilul. Iar ziarul nici atât, că nu stătea lumina aprinsă calumea nici să o omori. Bine, mă amuzase că, atunci când am luat chitara în mână să cânt, încet, se lăsase linişte în compartiment. Dar în fine…
Deşi am mâncat două ciocolate şi am băut un litru de suc de portocale tot mi-a fost somn şi am mai adormit – habar n-am cum. A, da, şi de afară răsunau manelele, da’ dinalea de plâns, nu de râs. Ne-am trezit şi cu uşa la compartiment încuiată de cocalari – nu ştiu cum, dar a reuşit naşul să o descuie… da’ nu am mai închis-o de teamă să nu rămână aşa, deci urlau manelele până la noi.
M-am trezit într-o gară jegoasă, trenul stătea. Mă, pare cunoscută, ce-i cu marfarul ăsta… mă duc la uşă… a, e Buzău. Bun, într-o oră ajung.
Dar anul ăsta, când am mers la 2 mai cu nişte colegi, am avut parte de ceva şi mai groaznic.

Câteva cugetări

Posted in Bună ţară, rea croială with tags on Aprilie 30, 2010 by fourtyseven

Mă enervează că fac asta, dar nu mă obosesc să fac vreo autocenzură pe blog, pentru că na, e spaţiul meu de critică socială şi nu răspund faţă de nimeni. În fine. În ultima vreme a dat peste mine o lehamite enormă: m-am plictisit de „consiliul elevilor”, care, mai mereu, e pus joia când am matematica, de la care am lipsit suficient de mult în perioada în care am fost învoit cu olimpiada. Bine: am căutat o cale logică de a soluţiona problema: „cine vrea să meargă la consiliul elevilor în locul meu?” – nici naiba. Bun, mă duc eu. Ce se discută? Problema recuperării orelor. Ni se dă o variantă, cu ore prelungite şi zile de 7 ore pe zi, prin contrast cu una pe care nu se insistă mai mult (gen stat de la 6 dimineaţa la 9 seara – bine, cele 2 schimburi) că na, sâmbăta era exclus şi nu se punea problema să nu facem recuperări. Îmi fac eu nişte calcule, trag concluzia că varianta e bună, zic hai, aşa să fie. Eu şi încă vreo 75.

Boooon (nu, „oo” nu se pronunţă „u”). Luni după ora cu diriga mă trezesc că vine una nemulţumită că cică a vorbit ea cu nuştiucine şi că nu am reprezentat voinţa clasei votând pentru recuperare. Bun… îi înţeleg frustrarea, nimănui nu îi convine să stea în plus la şcoală (dar tuturor ne convine să nu venim: ei, din calculele mele a rezultat că timpul în care nu am făcut şcoală a fost mai lung decât cel de şcoală efectivă). Nu ştiu cu cine a vorbit ea de a tras concluzii aşa de repede, nu mi-a plăcut că a fost în stare să sară ca o ţaţă cu gura în condiţiile în care putea foarte bine să se ducă ea la consiliu să voteze cum ar fi vrut (că na, zicea că „era evident ce o să se discute”), i-am zis asta, i-am zis şi că dacă are ceva împotrivă să nu mă mai voteze la anul, că dacă am fost votat înseamnă că, automat, reprezint voinţa clasei, dar na, vocea poporului întruchipată într-o singură gură a trecut la românescul atac la persoană: că mă comport superior (bun, asta îmi place: cineva care urlă la toată lumea deodată „bă idioţilor” îmi zice mie că mă comport superior) şi că nu-mi ajunge nimeni la nas de când cu olimpiada.

Bine, înţeleg frustrările unora, dar eu nu am tratat pe nimeni cu condescendenţă, şi nu mi s-a părut că, după olimpiadă, am umblat numai cu nasul pe sus. Ştiu că nu-s chiar diplomat, da’ mai ştiu şi că sunt genul de om benevolent, şi ştiu că pot trece drept unul care se crede superior din cauză că nu suport când cineva mă întreabă chestii evidente, uneori răspunzând la mişto, ştiu că mă mai apucă, la mişto, câte un „cine-i mare barosan”, da’ nici nu am vorbit despre olimpiadă cât să se considere că mă laud. Că sunt un om superior e adevărat, dar asta numai prin faptul că nu sunt o ţaţă care, în momentul în care nu are argumente, sare cu atacuri la persoană nejustificate.

Şi da, ştiu, ăsta e tot un atac la persoană, şi chiar n-am chef să se arunce cu noroi sau rahat în mine în clasă pentru ce scriu eu aici: în fond, îţi place, citeşti, nu-ţi place, nu citeşti – dacă vii la mine în casă şi nu îţi place ce covor am, urmând ca, apoi, să mă treci prin mâl în public pentru asta, nu eşti decât un animal suburban. Sau măcar îţi laşi o părere contra, decentă, în comentariu.

Poezii

Posted in Bună ţară, rea croială with tags on Februarie 16, 2010 by fourtyseven

Mno, dacă v-am manelizat cu articolul precedent, prin bunăvoinţa unei comentatoare am reuşit să găsesc „poetul” de baltă care a scris porcăria aia cu nopţile albe. Aşa că vă miruiesc cu arta celui care s-a născut pe Google.

Care e în materia de olimpiadă la română.

Şi care nici măcar de punctuaţie nu a auzit.

Premiu special pentru cine rezistă la mai mult de 5 poezii.

Democraţia e o porcărie

Posted in Bună ţară, rea croială with tags , on Februarie 12, 2010 by fourtyseven

Mai ales asta cu exprimatul liber al părerii. Mă trezesc deunăzi că dau un comentariu pe un blog şi în răspunde un gigel, nu individul care scrie pe blogul respectiv (mi-a răspuns şi ăla, destul de frumos, chiar), care îmi spune „dacă nu te-ai documentat, ar fii bine să nu vii cu argumente”. Refuz să îmbrăţişez o lume în care un d’ăsta are dreptul să se reproducă, ce să mai zic că mi se pare penibil să îşi permită să îmi răspundă, în condiţiile în care nici nu este în stare să scrie româneşte cum trebuie, dărămite să gândească (eu îmi exprimam scepticismul cu argumente clare şi logice, nu demonstram o teză, deci nu aveam responsabilitatea faţă de el de a mă documenta).

Deci da, mi se pare o porcărie ca un copil care a descoperit calculatorul, dar care încă nu e în stare să scrie româneşte, să îmi răspundă mie. Sunt un porc elitist, ştiu, şi sunt superior fiecărui agramat de pe internetul ăsta. Nu vreau să aud porcării că există şi oameni deştepţi care nu sunt în stare să scrie cum trebuie, pentru că ăia nu-s deştepţi, ci semidocţi.

Dar deja ne-am obişnuit cu rolul tot mai puternic al semidoctului în societatea postmodernă.