Arhivă pentru kusadasi

Cronică de turcălet, partea a III-a

Posted in Navetistul with tags , , , on Septembrie 17, 2009 by fourtyseven

În ultima vreme nu am mai apucat să mai scriu din cauză că am început anul şcolar, dă-i cu adaptarea, şi, pe deasupra, am avut şi ceva… problemuţe legate de nişte… formalităţi pe la şcoală. Dar mi-am găsit ceva timp să mai povestesc şi câte ceva din excursia din Turcia… şi o să mă concentrez pe ceea ce se poate chema „peripeţii”.

Pe la Ceanakkale, în prima seară, în afară de o lungă adunare la canapelele din holul hotelului ca să jucăm nişte Mafia, Preşedinte şi mimă, nu am avut parte de cine ştie ce întâmplări. Poate doar când am ieşit afară pe la 2 noaptea (bineînţeles, eu în pijamale) pe lângă mal şi l-am pierdut pe unul. L-am găsit jucând baschet cu turcăleţii. Cel mai important lucru făcut în seara aia, găsit Carlsberg la 5 lei. Deşi în Carrefour am găsit zilele astea cu 4,5 lei pe litru…

Turcăleţii nu prea ştiu să vorbească limbi străine. Dar te poţi înţelege cu ei foarte bine. A urmat drumul spre Kuşadasî. Aş putea insista pe multitudinea de bolovani de la Pergam şi Efes (nu berea, oraşul, că berea e naşpa) sau aş putea spune că, pentru că nu am văzut schimbul valutar de la un kilometru de intrare, am ratat Troia, dar nuasta e important. Important e că mi-am luat un fez mare şi roşu de la Efes. Fezul ăsta va juca un rol foarte important spre finalul excursiei.

La Kuşadasi am spus că în prima noapte am stat muuulţi într-o cameră şi am jucat un joc de cărţi tare simpatic. Dar „what happens in Vegas stays in Vegas”, aşa că, din nou, mă mulţumesc să aştept poze ca să dovedesc nişte fapte… foarte simpatice. Am stat într-un hotel, Melike, foarte simpatic după poze, foarte naşpa în camere. Ceva de genul igrasie pe uşa budei, apă caldă nema, (unii se plângeau că) televizoare nu erau, uşa balconului nu se închidea bine, se cojea vopseaua de pe tavane… Nu tocmai cel mai simpatic loc posibil. Măcar aveau table pe moca în recepţie. Aşa că la 3 dimineaţa mă găseam la mesele de jos tăblăgindu-mă intens.

Experienţa s-a repetat şi la Grand Nett Beach Hotel, un pic mai sus (grozavă fasole mai au turcii… da’ nu-i întrebaţi de asta pe colegii mei de cameră :-„). Nu cea cu igrasia şi nemulţumirea, cea cu tablele. Până când a început să îmi zboare din bulan. Jucam cu o duduie care de fiecare dată când obosea avea ceva de începeau să îi vină zarurile. Şi bineînţeles că, oricât de bine jucam, mă cam prindea.

Bineînţeles că am învăţat şi multe jocuri de vreme rea, la care m-am distrat crunt. Gen Psihologul. Unul iese afară, ceilalţi bagă o regulă şi el tre’ să o ghicească băgând întrebări. Au fost momente de aur la jocul ăsta. Spre exemplu, când a fost ca regulă „răspunzi cu ce ar zice hainele de pe tine sau ăla de lângă tine. Am ajuns repede la concluzia că, dacă unul începe să se prindă şi mă apuc eu de răspuns la întrebări, îl încurc de nu mai ştie ce e cu el, şi că am pierdut 20 de minute cu întrebări gen „e vorba de stat cu picioarele încrucişate?”, „de ce stai cu picioarele încrucişate?” etceterea. Alt joc simpatic a fost Contact, un joc de cuvinte din nou, foarte simpatic, pe care îl jucam în prostie prin autocar.

Moment de aur a fost când i-am învăţat pe colegii de cameră cum se foloseşte recepţia. Pe scurt, m-am trezit pe afară. Şi ce am făcut, am luat cheia de rezervă, am intrat, am pus lanţul la uşă, ca să nu se mai poată deschide cu cheia, şi am ieşit pe balcon, încuind uşa de acolo. Le-am dat cheia unor tovarăşi, şi când au venit colegii, după vreo 2 ore, au disperat după cheie. A durat faza vreo 25 de minute, până am deblocat totul. De atunci cheia a rămas mereu la mine.

Surprinzător, a doua zi am lăsat cheia la recepţie şi am plecat. Am venit după mult timp şi i-am găsit în cameră, dormind duşi. Se trezeşte unul… „Ioane, ce-ai făcut cu cheia?”. „Am lăsat-o la recepţie.” „Sigur? N-am găsit-o…”. „Păi cum ai intrat?”. „Le-am cerut cheia de rezervă…”. „Bă, cheia era acolo…” şi le-am adus-o de la recepţie. Oricum, în fiecare zi înveţi ceva nou. Cum ar fi la ce e, cu adevărat, bună o recepţie. Şi că sub scaunele „bloc”, fără picioare, poţi piti sticle de vin.

O regulă cretină de la hotelurile turceşti spune că nu ai voie să intri cu produse din afara unităţii. Ceea ce mi se pare o tâmpenie, după ce că le iei bani că îi cazezi, şi îi pui să şi give tip, mai şi pretinzi să cumpere doar de la tine. E cam naşpa din partea ta. Dar na, cine ştie, poate să aducă marfă din afară foarte elegant.

Am povestit că am căzut de pe cal, am povestit de jocuri… a, da. Ştiţi bancul cu „un om avea un cal şi-a căzut o uşă”, nu? A devenit un fel de laitmotiv al excursiei. Am făcut bancul ceva cu totul… filosofic, l-am mimat, un tovarăş care vorbea o păsărească de ziceai că e maghiară l-a şi tradus, cum mimai căderea uşii începea toată lumea să râdă.

Grand Nett, după cum sugerează numele, avea net. Wireless. Şi eu mă plimbam cu laptopul pe acolo. A fost amuzant, că la recepţie scria 5 lira internet fee, eu n-am dat un leu, aşa că, după 3 zile, au securizat conexiunea cu o cheie WPA. Nu am reuşit s-o sparg, că nu aveam nişte chestii instalate pe calculator, dar a doua zi plecam, aşa că, practic, ce-mi mai păsa mie?

A doua zi am refolosit prosopul de plajă. Era plin de nisip, dar nu contează. Pentru rolul în care l-am întrebuinţat, a fost perfect. Vedeţi voi, mie îmi place să dorm pe suprafeţe tari. Dorm mai bine. Şi l-am întins pe culoarul autocarului. După ce m-am obişnuit un pic (că se accentuează potenţialul de rău de maşină), am putut dormi ore în şir în concertul de pinioane şi rotiţe. Îmi cânta maşina, şi eu dormeam. Ce poate fi mai frumos de atât? Cu siguranţă nu senzaţia de frig puternic pe care o ai când te trezeşti. Dar şi asta te asigură măcar că aerul condiţionat, care nu merse la dus, acum merge.

Cronica mai are un singur capitol… Istambul şi drumul spre casă. Nu ştiu cât va fi de lung, dar fac tot posibilul să îl scriu cât de repede. Eventual să vin cu poze de la Hotel Melike, să vă convingeţi că nu vorbesc prostii.

Ne citim.:)

Anunțuri

Cronică de turcălet (II)

Posted in Navetistul with tags , , , on Septembrie 10, 2009 by fourtyseven

Păi, iată-ne la Kuşadasi. Ne-am cam luat ţeapă cu hotelul, dar articolul apropo de minunatul hotel la care am pierdut prima noapte va veni separat, pentru că am nevoie de poze ca să dovedesc. Oricum, promit să scriu, o să fie distracţie la greu pe tema asta.

E cam greu să scriu ce s-a întâmplat, pentru că, în general, ziua o pierdeam şi noaptea nu se lăsa mai prejos. Şi aşa a fost şi prima zi. Primul lucru pe care l-am făcut, evident, dă-i şi bagă-te în mare. Plaja la Kuşadasi (mă rog, eram într-o zonă numită Ladies Beach) e foarte îngustă. Ceva gen loc de trei prosoape, când apa e departe de faleză. Şi noaptea sunt patrule, că nu e voie să te bagi noaptea (bine, noi am aflat asta cam când era ziua plecării :-„), dar apa este foarte bună. Are gust de saramură. Marea CioNeagră e o apă mai minerală, cu foarte multe chestii prin ea (şi nu mă refer la gunoaie, ci la chestii bune pentru organism), marea lor e mai mult apă cu sare. Dimineaţa e foarte caldă, după-amiaza e un pic mai rece, şi încep să se formeze valuri cât de cât mari. Fu loc de joace şi, mai încolo, de spart valuri.

Şi îmi voi menţine părerea că piscina de la Grand Nett Beach Hotel (unde am stat) e pentru fraieri. :D Mai ales că e mică. Mâncarea, în schimb, foarte multă. Turcii mănâncă multă fasole. Şi am mâncat şi eu. Plus că veneam de la bufetul suedez cu munţi de salate.

S3myzeul, a cărui titulatură am folosit-o la jocurile de Mafia, m-a întrebat cum sunt şaormele. Păi, nu prea sunt. La ei se mănâncă kebab. Cam ce era şi pe la noi înainte de şaorma. Doar că, dacă ceri un Doner Kebab la un restaurant, îţi pune în faţă un platou enorm, cu toate ingredientele de la kebab, şi sosuri foarte bune. În funcţie de bulan, dar noi am avut suficient. Şi turcii fac mâncare bună. Le place să mănânce iute. Am prestat şi despre tzatziki, şi despre orez, şi despre orice.

Inclusiv vin şi bere. Efes, după cum am stabilit anterior, suge. Are ceva acrişor în gust, pitit pe undeva, ceva ce eu nu pot suferi. Iar vinurile turceşti nu-s prea strălucite pentru preţurile lor. Ceaiul, măcar, e bun. Şi am constatat că turcii au multe cuvinte pe care ni le-au împrumutat… ceai, ciorbă, bacşiş, ciubuc…

La turci tre’ să ştii să te ţigăneşti. Dacă aş fi ştiut asta când am cumpărat 4 pahare din onix, mai rămâneau bani de încă un doner la farfurie. Probabil. Dar am reuşit, într-o zi, la bazar, să cumpăr cu 75% din preţ. Şi mie mi s-a părut o afacere bună. Bineînţeles că m-am întors acasă plin de ceai, cafea, halva şi, bineînţeles, rahat (faimosul turkish delight). Tre să menţionez că în magazinele turceşti, rahat găseşti căcălău. Un magazin avea pereţii plini de aşa ceva până la tavan. Bine, baiu e că sunt cutii mari pentru conţinutul lor la rahat şi halva. Adică, la halva cutia are un fel de ramă, şi la rahat lipseşte cam un rând de „piese” din cutie. Da’ bune-s, mamăăă…

Să nu uit, au turcăleţii o tradiţie foarte… simpatică. Oricine, de la menajeră la şofer, la ospătar şi recepţioner, are o „tip box”, şi toţi îţi cer bacşiş. Cică e tradiţie. Tradiţiei lor i-am răspuns prin practicalitatea mea – „bă, dacă te-am plătit o dată, de ce te mai plătesc încă o dată? că-mi ceri?”.

Şi, pentru că o critică nu vine niciodată singură, şi ca să nu li se urce la cap turcăleţilor că le-am lăudat naţionalismul, a doua zi am fost la Pamukkale. „Castelul de bumbac”. Nişte cascade cu depozite de calciu pe căderi. Pe unde se merge doar în picioarele goale. Ceea ce e bine, având în vedere textura solului. Dar până acolo tre’ să ai grijă să nu îţi implementezi vreun ciob în talpă. Şi nu se merge degeaba în picioarele goale. Ca să ne demonstreze că nu doar noi ştim să ne distrugem minunăţiile naturale, turcii au construit hoteluri de lux deasupra stâncilor. Şi au captat izvoarele termale. Bineînţeles că s-a destabilizat ecosistemul şi „landmarkul” a avut de suferit. Până s-au prins de asta, deja era serios afectat, şi acum, chiar şi pentru utilizatorul neavizat, se sesizează uşor că natura a fost afectată acolo, şi că nu mai e în stare perfectă. Da, naşpa rău

Mai naşpa că am alunecat pe noroi şi era să cad pe aparat. Noroc că n-a păţit nimic. Şi am mai picat o dată. A doua zi. Jumate de grup s-a dus la Adaland, şi şasă dintre noi s-au dus cu calul. Eu am fost cu calul, bineînţeles. Caii turcilor sunt un pic mai mici ca ai noştri, dar tot m-am distrat. La dus mi-a picat un cal deştept. Nici nu trebuia să îi dau comenzi, mă simţea el pe mine. La întors am încurcat caii. Am prins unul mai nervos. Rezultatul? Cam la 3 minute de destinaţie, toată lumea s-a speriat, că a plecat calul meu în trombă. Era să pic de 4 ori.

A patra oară am şi picat. Măcar am căzut bine, că la 2 secunde după ce am căzut, eram în picioare, râzând „picai, oştenii mei!”. Şi totuşi, nu aş fi dat caii pe vreun parc de distracţii acvatice. Fu prea fain. Plus că am avut mese incluse şi la cai, şi la Pamukkale. După cai am servit şiş-kebab. Care e un fel de mic-de-oaie-iute-tare-stil-frigăruie. Din nou, foarte bun. Doar că turcii au o strategie foarte simpatică – mesele sunt ori incluse, ori foarte ieftine, dar iuţi de îţi cer băutură. Care costă. Mult. Şi pe deasupra, hotelul îţi confiscă bunurile alimentare luate de afară, ca să te forţeze să iei de la ei. Asta dacă nu eşti suficient de competent în a le ascunde.

A treia zi urmau scufundările… cam 30 de euro pe o jumate de oră sub apă. M-aş fi dus… dar nu mi-am permis. Poate dacă mă ţigăneam la pahare. Oricum, urmează partea a treia, mâine, în care voi povesti de câteva dintre peripeţiile mele la Kuşadasi. Rămâi acordat. Ne citim. :)

Retrospectivă de drumeţie (I)

Posted in Navetistul with tags , , , on Septembrie 7, 2009 by fourtyseven

Şi iacă, m-am întors din Turcia. Am plecat pe 28 august, o excursie câştigată la Cangur, şi am ars menta pe la turcăleţi cam o săptămână. Mie mi-a plăcut. Încă sunt în faza în care mă screm puternic pentru a produce un articol pe blog, care să nu fie un simplu „turkish delight” (cunoscătorii ştiu), şi sper ca eforturile să nu fie în van. Dar, destul cu introducerile plicticoase, să începem jurnalul de bord.

Pe 27 august am suit la un tren rapid. Cu riscul de a transforma articolul la încă o predică ceferistă, o să zic că rapidul cu vagoane modernizate e una dintre cele mai bune invenţii posibile. Mă refer la vagonul cu 4 compartimente şi „separee” de câte 5 locuri. E comod şi (!!!) are loc de bagaje. Dar nu m-am bucurat de el mai mult de 2 ore jumate, că am ajuns în Bucureşti şi, după ce am mai ars un pic de gaz, am tulit-o până la Haleală, şi ziua s-a terminat repede, că trebuia să mă scol la ora 5 dimineaţa.

La 6 dimineaţa am plecat, şi sunt mândru să zic că Bulgaria nu m-a dezamăgit, a rămas la fel de nasoală pe cât o ştiu. Are nişte munţi făinuţi, păcat că i-am prins în somn. Bine, eu ştiam Bulgaria un pic mai mică, dar am trecut destul de repede prin ea, aşa că după amiaza târziu eram deja pe la Edirne, în vamă. Primul meu contact cu turcii. Păcat că ăştia au alfabetul latin, că mă distra destul de mult să încerc să pricep literele chirilice din Bulgaria. Revenind la Edirne, după ce ne-au pus vize, am văzut nu doar enormul steag turcesc (nu cred că exagerez că era cam cât toate steagurile din vama Giurgiu la un loc) ci şi o moschee, oarecum de mirat pentru un spaţiu… „nelocuit”. Bine, şi nelipsita budă cu plată. Şi dă-i drum. În seara aia am ajuns la Ceanakkale, unde ne-am şi cazat la un hotel. Partea proastă fu că nu aveau wireless. Partea bună fu că pe acolo aveau Carlsberg ieftin, la vreo 5 lei. Ok, nu e ieftin, dar e un preţ bun. Important e că am băut bere şi am stat noaptea aia pe la jocuri.

O chestie care m-a mirat a fost capacitatea enormă a stomacului meu. Ştiu că mă laud, dar n-am ce-i face. Eu de mult mă ştiam tomberon (din nou mă laud – pot procesa până şi 2 sendvişuri de la KFC deodată… bleah), dar de ceva vreme nu mai pot consuma fast food la fel ca înainte (mă refer la şaorma)… aşa că m-a mirat (şi pe mine şi pe ceilalţi) când am venit la masă de la bufetul suedez cu 2 farfurii măricele pe care stăteau munţi de mâncare.

Frate, fu atât de bună mâncarea acolo! Turcii mănâncă foarte multe chestii iuţi, foarte multă fasole şi multe legume. Şi cam asta am mâncat şi eu, în plus nişte pui cu ciuperci… şi nu-mi mai aduc aminte tot ce am mâncat acolo, ştiu doar că a fost o mâncare bună. Şi că am epuizat farfuriile. A, da, să nu uit. Turcii au o budincă de ciocolată foarte bună. Unde o găseşti, tre’ să o încerci.

A doua zi dimineaţă, dă-i iar drum. Am mai scris eu din autocar câte ceva, dar trebuie adăugit. În ziua aia am trecut pe la Pergam şi Efes (Efes, oraşul antic, nu berea, că berea turcă, deşi o găseşti absolut peste tot, e nasoală) şi am văzut PIETRE! Foarte multe PIETRE! La unele PIETRE era ca bonus scrisul de pe ele în greacă. Dar erau foarte multe PIETRE foarte mişto. Şi coloane, şi bolovani… acum serios, chiar mi-a plăcut, chit că toată coasta de vest a Turciei, parcă Ionia (potrivit nume, nu?:>)  este mai mult Grecie decât Turcie. Sunt peisaje frumoase de la cetăţi şi chiar merită vizitate.

A, da, să nu uit. La turci cam orice vrei să vizitezi, te costă 20 de lire. Cam 10 euro. Nu se taxează fotografierea, dar e destul de piperat preţul. În schimb, de multe ori merită. Uite, spre exemplu, pe la Efes e „casa Maicii Domnului”, primul loc creştin pe care l-am văzut în ţara asta. Şi unde am intrat. E frumos, e o clădire mică cu un mic altar amenajat, loc de aprins lumânări şi un mic izvor cu apă. Am luat şi eu cu mine o sticlă de aşa ceva, o „consum” drept apă sfinţită dimineaţa. Oricum, la vizitele astea am mers pe ideea că „bă, oricum nu ştiu când mai trec pe aici, bani am, mai bine intru”.

Şi dacă tot am trecut de Efes, am băgat viteză spre Kuşadasi. Unde a fost iarăşi loc de peripeţii. Aş putea să povestesc de felul în care mi-am pierdut noaptea la un joc… foarte simpatic, din care unii au ieşit mai şifonaţi decât alţii (mă laud, am ieşit în perfectă stare de funcţionare), şi mai pot să mă laud că am cunoscut mulţi indivizi simpatici.

Turcii joacă mult table. Fiecare hotel are aşa ceva. Aşa că nu e de mirare că mi-am petrecut vreo 3 nopţi jucând table până pe la 4 dimineaţa. Numai bine pentru o nouă zi la mare. Pentru că aveam marea lângă noi. Şi nu aş fi dat marea pe o piscină nici în ruptul capului.

Offline blogging din autocar

Posted in Navetistul with tags , , , , on August 30, 2009 by fourtyseven

Mă aflu undeva între Pergam şi Kuşadasi, scriind de pe EEEPC (un program Ubuntu numit Tomboy, mic şi uşor, perfect pentru notiţe şi alte asemenea) şi prestând Cargo la căşti. Cum era de aşteptat, aerul condiţionat cam nu merge, şi e cald de mori. Ironia e că mi s-a întâmplat la fel în Grecia, acum 2 ani, pe un autocar identic, aşa că dacă mergeţi în zone foarte calde evitaţi pe cât posibil autocarele Mercedes Benz. Acum, după ce mi-au trecut prin fosele nazale, pe rând, after shave, şprei, deodorant, transpiraţie, mâncare, motorină, m-am apucat să-mi aştern câteva idei pe aici.

Întâi de toate, anunţ un mic tratat despre naţionalismul turcesc. Sunt de cam 24 de ore în ţara asta şi sunt aproape copleşit. Dar asta mai încolo. Îmi place Turcia. În afară de arhitectura foarte puţin diferită, de drumurile foarte bune dar cu asfalt foarte… pietricios, de turcăleţi şi de naţionalismul de foarte bun gust, mă simt ca acasă. Negustorii pun până şi manele, suplimentând româna fragmentată ca să atragă clienţi.

În autocar rulează Toate Pânzele Sus. Film simpatic, dar majoritatea populaţiei prezente moţăie. Plus că ecranul e cam naşpa, în sensul că nu se vede absolut nimic. Revenind, cred că m-am îndrăgostit de ţara asta. Nu are nici preţuri prea mari, chit că nu se prea vorbesc limbi străine. Carlsberg e la preţ acceptabil, preţul de alimentară e radical mai mic decât preţul de terasă din România.

Normal, în drumul până aici am trecut prin Bulgaria. Care, în afară de faptul că pot să îmi ocup timpul traducând litere chirilice, e la fel de nasoală şi de distrusă ca de obicei. Încep să simt miros de apă minerală cu sulf. Habar n-am unde sunt. Nu contează. Deci, Bulgaria e nasoală. Blocurile lor sunt mai paradite decât cele din Râmnic. Decât cele mai distruse blocuri din Râmnic. Am în faţă cam o săptămână printre turcăleţi şi deja îmi place.

Altă chestie pe care am observat-o. Se simte că au fabrici Reno turcii. Adică, oriunde întorci capul, vezi mai mult ca sigur cel puţin o asemenea maşină. Tocmai am aflat că sunt la Izmir, de la ghidul nostru foarte vorbăreţ, care turuie despre absolut fiecare localitate. Aşa. Renault-uri, foarte multe. Inclusiv Dacia 1300 (chit că sub emblemă Reno), modelul vechi (concluzie logică, modelul Zâmbetu’ lu’ Iliescu este creaţie pur românească). Şi au turcii multe maşini vechi, pe care le tot conduc. Media de vârstă a maşinilor văzute întrece cifra similară din Ro.

Hai că scrisei destul pentru azi, ar trebui să mă apuc de micul tratat de naţionalism turcesc. Baftă mare, copii.