În cele ce urmează o să relatez întâmplările de care am avut parte cu ocazia onemeului de anul ăsta, şi nu prestaţia mea de o culoare cvasi-maronie. Aaaaşaaa. Să începem.
Dis de dimineaţă (cred şi eu, era 2 noaptea) ne suim în acceleratul de Constanţa. Şi evident că era dinăla modernizat cu scaune antisomn. Şi acuma stau să mă gândesc de ce în trenurile de cursă lungă şi foarte lungă (în ordinea cursei – IC, rapid, accelerat), INVARIABIL, este mai puţin spaţiu de bagaje decât în cele de curse scurte (recte personal)? Şi o întrebare şi mai elocventă, de ce asta e valabil numai pentru vagoanele modernizate?
Buuun, duminică dimineaţa ajungem şi ne cazează la Neptun. Hotel Doina, 3 stele. Un pic cam prea luxos pentru gusturile mele, mi-ar fi plăcut mai mult un internat clasic, dar na, măcar aveam budă curată, utilizabilă, şi duşuri în fiecare cameră. După ce ne punem 3 inşi într-o cameră şi dăm o zdrangă din chitară, ne gândim să ieşim în oraş şi să dăm pe la biserică, să luăm ceva provizii… şi ieşim. Şi mergem. Şi mergem. Şi mergem.
Neptun, population: 700. Din care vreo 600 erau cu olimpiada. Nici ţipenie de om, nu magazin deschis, nu terasă, nu nimic. Nici măcar vremea nu ţinea cu noi. Şi când am ajuns la biserică, închis. Fir-ar. Concluzionăm. „Bă băieţi, dacă e să ne facem provizii, merem la Mangalia.”
Între timp se face 3 şi ieşim la haltă. Spre surprinderea noastră, găsim mers, tren la 15 minute după noi (atât că erau trenurile rare) şi casieriţă la bilete. Vine un superb LDE clasa 89 trăgând 2 vagoane, ne ia la Mangalia şi naşul nici nu ne vede. Tragem o plimbărică prin oraşul în care mi-am petrecut, în total, vreo jumate de an de viaţă, luăm provizii şi ajungem la timp pentru deschiderea oficială. În care îmi stau ochii lipiţi de un aparat foto al unui fotograf de presă…
A doua zi proba. No details. Doar că era frig. Ne întoarcem şi ne plimbăm prin Neptun. Şi bineînţeles că ne şi rătăcim. Şi ajungem la lac. Fratele Fane, venerabilul delegaţiei, vede nişte… lebede, gâşte? În fine. „Mă Ioane, ia fă tu mie o poză cu gâştele!” Şi se pune pe ţărmul lacului, eu fac poza. „Stai că nu-mi place. Mă dau mai încolo.” Şi se dă. Şi picioarele lui îşi iau zborul. Şi el odată cu ele. Şi aterizează. Deşi mai corect ar fi „amerizează”, că a căzut în lac până peste cap. Urmarea? Până la întoarcere au stat pe balcon nişte haine puţind a baltă.
Când ne-am dus, însă, să-l scoatem, am constatat de ce picase. Era mâl cu beton şi alge, ziceai că e gheaţă. Era să cădem şi noi. Dar n-am picat. După ce a făcut schimb de geci cu profu’, Fane a lăsat urme de paşi ude prin staţiune până la hotel. Aaa, da, să nu uit, masa era foarte bună, doar că un pic cam prea puţină pentru gusturile mele. Urmează nopţi nedormite la mafia şi mimă, şi alte jocuri de cărţi. Ca urmare, camera noastră a început în forţă a treia zi de ONM. Cu un somn pe cinste până la 12, în timp ce ceilalţi s-au dus în excursie. Şi ce să facem noi dup-aia, hop în maşină, hai la Mangalia, luăm mâncare. Şuncă, brânză, pâine, bere…
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când îmi amintesc de plăcinta dobrogeană, rotundă, fierbinte, cu brânză, îmi lasă gura apă. Mor după chestiile alea, cea mai bună mâncare posibilă. Am luat două şi le-am halit aproape instant. Şi am mai văzut vreo trei de 47 în 100 de metri (bwahaaha>:))… A, da, şi ne-au făcut şi poze. Cu ultimul bridge. *sigh* Cică pentru card de fidelitate.
Încă o noapte de mafie. A doua zi se dădeau barajele, unii dormeau şi am fost cu un tovarăş iar la Mangalia. Şi cu profu’ să luăm bilete. Am luat bilete. Şi apă. Şi „ceva bun” (adică dulciuri). Şi fotopaporniţa mea s-a întors plină cu 6 teleobiective mari, metalice, cu cheiţă şi un singur element, pentru defocalizare, obiective 5% care fac viaţa mai simpatică. A venit şi căldura, ne-am dus la plajă. Oameni cunoscuţi, îmbrăţişări, poze muuulte, castele de nisip, intrat în apă, consumat trei obiective. Dacă era un pic mai cald puteai să şi înoţi, dar tot arătam ca un om al plajei pe acolo. Adică, cred că eram printre puţinii care veniseră în papuci, pantaloni scurţi, no şosete, cămaşă dinaia de hippy şi obiectivul în mână. Bineînţeles că am fost şi îngropat în nisip. Până la genunchi. Şi veni premierea.
AH, PREMIEREA!
Ne-a vizitat madam Andronescu. Şi primarul Mangaliei (un fel de cocalar sinistru). După ce la început dau premiile sponsorii şi se dau arginturile şi bronzurile, şi ne dă Tusac cardurile de fidelitate (adică reducere 10% cam la Ţ% dintre magazinele/mâncătoriile/hotelurile mangaliote, cu Ţ<=10) vine madam ministru.
Aa, uit. Precizez că premierea a fost decalată cu jumate de oră ca să o aşteptăm pe ea. Buuun, până a venit ea au trecut fix 3 ore. Deci, 3 ore jumate întârziere. Cum să n-o urăşti? Adică te aşteptăm pe tine şi nici măcar nu îţi ceri scuze că ai întârziat? Ba mai bagi şi un discurs penibil în care ne mulţumeşti. Eventual şi părinţilor. Eventual celor care te-au votat, că tare au mai greşit. După ce că întârzii, mai faci şi figuri, şi cari şi ţărănoi din parlament după tine. Plus că ai cheful pe gratis, nu? Şi la un chef nu vii la timp, că nu-i frumos. Păi să n-o urăşti pe asta? Te ţine aşteptând o grămadă, şi vine cu coloana oficială, care se deplasează relativ repede. Ce concluzie trag? Că la ora la care începea premierea ea abia pleca de acasă. Respect ţie. Sau nu.
A, să mai precizez că imediat ce a intrat madam ministru pe uşă o blondină cu aer de incompetentă s-a ridicat din morţi şi ni i-a prezentat încă o dată pe cei pe care îi aveam în faţa ochilor? Care DEJA se prezentaseră?
Buuun, obosiţi, ne retragem. Şi începem cu cărţi, bancuri, jocuri, o zdrangă. Când vine profu’ şi ne întreabă ce năzbâtii mai facem. „Nimic domn’ profesor.” „Mi-au zis ăştia că le-aţi pus o petardă lu’ ministru în lift”… sincer, noi nu făcurăm nimic. Da’ zău că-mi place ideea.
Şi acum mi-o imaginez în lift speriată, făcând „aaa” ca o fetiţă mică (nu că ar fi prea mare) la petarda aia. Mai continuăm un pic şi apoi ne culcăm. Că ne sculăm dimineaţă. După ce vorbim cu un elveţian (spre deosebire de românaşii noştri, ăsta nu e blazat) aflăm vestea. Trenul nostru de Feteşti întârzie 10 minute. Adică fix diferenţa până la legătură. După ce băgăm un fazan la care se alătură şi dudele străin din compartiment ne ducem la uşile trenului să fim gata să nu ratăm personalul. Eu bieînţeles, fiind mascul la uşa mea, pe scară, gata să mă dau jos să iau bagajele celorlalţi. Şi sar, iau bagajele, în câteva secunde am suit în personal. Şi surpriză! Mai stăm 10 minute! Ne calmăm şi ignorăm manelienul de lângă noi şi ne vedem de drum. Cărţi, zdrangă, tăt tacâmul. Şi ajungem în sfârşit acasă.
De acu, la anu. Şi poate mai bine. La mulţi ani!
47 