Cum ar veni, episodul final al drumeţiei prin Europa. Sau, „în sfârşit acasă”. Pe 31 iulie, pe la… cât să fie, 4 după-amiaza, trecuserăm prin vama Borş, şi ne-am înscris la drum către Alba-Iulia. Da’ norocu’ nostru, de la Borş încolo, coloană de maşini. Ce să facem, stăm.
Pe partea ailaltă (sau mai mult pe a noastră), sirene, tiruri cu faruri sus care dau flashuri. Clar, convoi. Trec repede, însoţiţi de militari şi de poliţie, şi un gip stil american cu o armă deasupra. Tirurile cărau substanţe radioactive, aşa că mi s-a făcut un pic de frică. Cam ca într-o întâmplare nepovestită – cu 2 zile înainte mă aflam pe Autobahnul german, tot în autocar, şi se face coloană. Mult fum în faţă. Trecem… şi ce vedem? Rezultatul unei tamponări mai dure. Maşina din faţă (nu mai ştiu ce era) nu arăta lovită prea urât. Cea din spate, un BMW, avea motorul în flăcări. Se simţea căldura şi în autocar. În spate, nişte bagaje (cum de s-au riscat să le scoată?) şi mai în spate, cuplul care era în BMW. Am ocolit puţin pe altă bandă, da’ nu am putut să uit cât de tare ardea. Oricum, dacă ingineria germană înseamnă ca la o tamponare dinasta (chit că mai dură) să se rupă conductele de la injecţie (în fond, asta cred că s-a întâmplat, s-a rupt injecţia, a picat benzină pe carterul încins şi dă-i şi arde), atunci rămân la franţuzoaice.
Anyway, trec radioactivele, concluzionez că nu am fost iradiat, şi dă-i mai departe cu coloana. Drumul decurge fără peripeţii… bine, în Apuseni stăm vreo oră jumate la un restaurant, deci speranţa noastră de a pleca cu maşina înainte de apus se năruie. Apusul îl prindem, ca la dus, pe la Clu(uuuu)j. Suim pe Dealul Feleacului (unde se află o mănăstire/biserică a lui Ştefan cel Mare, apropo) şi dă-i tare spre Alba. La Teiuş deja era întuneric. Pe la 10 noaptea ajungem la Catedrală, ne ducem cu bagajele după maşină, deblocăm portbagajul (adică dezlipim garniturile de cauciuc una de alta), înjurăm păsările care au binevoit să ne lase suveniruri pe maşină, şi decolăm spre o benzinărie, unde facem, în stilul autocaristic, o pauză de masă, nevoi personale şi telefoane.
Apoi dă-i tare spre Sibiu. Am presupus că şoseaua ar fi mai liberă, fiind 11 noaptea, da’ n-a fost să fie. Oricum, până după Sibiu drumul merge fără probleme. După ce trecem de Sibiu căutăm terasa unde am mâncat astă iarnă, Poiana Brazilor parcă îi zice… e undeva în apropiere de Best Western-ul dintr-o pădurice, pe dreapta dinspre Braşov, fac mâncare foarte bună acolo. O găsim, da’ fiindcă era miezul nopţii, aflăm că bucătăria era închisă. Tough luck, hai la drum.
Aici ne întâlnim cu vechea noastră iubire. Semafoarele. Alea care dirijează care sens foloseşte unica bandă utilizabilă. Până într-un sat. Când nimerim la o coloană fix la o intrare. Stăm. Așteptăm. 10 minute. Nimic.
Încercăm să ieșim prin stânga să vedem ce e, ne avertizează un tirist acompaniat de alţi şoferi să reintrăm în coloană, că e blocat drumul şi se chinuie să îl deblocheze. Hmm… ceva se întâmplase acolo. Mai stăm ce mai stăm şi începem să ne mişcăm, ghidaţi de tirul din faţă. Evident, coborâm de pe asfalt pe arătură, dar trecem. De fapt ce se întâmplase? Încercaţi să ghiciţi, apoi citiţi următorul rând.
Evident, vreun idiot de pe celălalt sens intrase pe roşu pe bandă. Şi normal că s-a blocat circulaţia. Până la urmă, tiriştii care erau pe sensul nostru au reuşit să descurce circulaţia, şi mi-a crescut enorm respectul pentru ei. Bănuiesc că ei se cheamă „şoferi profesionişti”, nu? Oricum, după asta mergem fără peripeţii spre Braşov.
Unde avem probleme şi mai mari cu orientarea. Din cauza cretinelor semne de circulaţie. Noroc că o maşină de Bacău, pe care o depăşiserăm, ne-a trecut în faţă şi ştia drumul. Gone are the times în care ne încadram greşit, ne luăm după el şi ajungem pe drumul spre HarCov şi Buzău, care se bifurcă. El o ia spre Bacău, noi pe DN 10.
Drumul ăsta e atât de frumos. Şi pustiu. O singură maşină în faţa noastră. Noi evident că îi dăm tare. Până ne dăm seama cine e în faţă. „Doar un gabor de seară”. Care, într-un sat, iese de pe drum. Şi porneşte fix după noi. Mă rog, la ceva distanţă. Putoarea, are chef de amenzi. Trecem pe o conducere mai defensivă şi apoi îl pierdem prin ceaţă. Pe acolo, pe la Teliu, se face des ceaţă tare. Oricum, mai dăm de câteva maşini (am numărat pe tot drumul până la Siriu doar 4 maşini pe sensul nostru, 5 cu noi, una fiind poliţia). De aici gonim tare prin defileul Buzăului, un drum superb, când deodată… ALT SEMAFOR! Slavă Cerului că ăsta e ultimul. Intrăm în judeţul Buzău, în localitatea Sita Buzăului. O comună minusculă, unde era cândva vama cu Transilvania. E foarte mică, doar câteva case. Cică are şi o şcoală 1-4 la comun.
Pe la Nehoiaşu începe să se crape de ziuă. Mergem ce mergem. Apoi, surpriză! Era vreo 6 dimineaţa, şi la intersecţia căii ferate cu drumul, aproape de Buzău, da’ nu mai ştiu pe unde, cred că aproape de Verneşti, ajungem fix când cade bariera. Ironie, nu? Aşteptăm noi trenul şi căscăm ochii prin jur. Eu pe afară. În spate, vin tiruri şi maşini, unele care fac dreapta şi o iau pe arătură să treacă de barieră. În faţă, depăşeşte tacticos coloana prin curbă un Porsche Cayenne de Cluj şi se bagă în faţă. Deschide geamul lui şi începe să îl înjure pe omul care a dat jos bariera (nu e automată). Atunci îl văd la faţă.
Vreo 25-30 de ani, păr gelat, figură de ţigan… cocalar manelitic tipic. Chiar manelist o fi fost, îmi bag piciorul, nu îi ştiu. Un rahat de cretin care crede că şoseaua e a lui. Unul dintre momentele în care îmi doresc o puşcă. Dacă nu pentru el, atunci măcar pentru maşină. Idiotul naibii.
În fine, trece trenul şi manelistul pleacă scârbit. Mă uit la „comandantul” barierei. Aproape că mi se face milă când îl văd. Un om atât de simplu, care stă acolo şi se uită la drum şi aşteaptă ordine…
Plecăm iar, şi dă-i tare până la E85, unde prindem şi noi viteză sănătoasă, peste 120. Aşa că, la 7 ajungem la Râmnic. Şi de acolo, povestea o ştiţi şi voi.
47 