Archive for the Hronici Category

Povestiri de pe drum

Posted in Hronici with tags , on August 17, 2010 by fourtyseven

Eroul vostru preferat revine cu poveşti de la volan. Am 700 de kilometri la bord (şi încă nu am reuşit să spăl maşina) şi deja am păţit câteva chestii… în afară de periodicul uitat de aprinsul farurilor când intru pe DN2… şi de o mică păţanie în care am învăţat spaţiul de frânare pentru Logan…

1. Am salvat un căţel de la moarte. Goneam liniştit pe o şosea dintre două sate… şi la 300m în faţă văd un ghem negru de blană. Câine, îmi zic. Nu se mişcă. Frână (urăsc pedala asta), uşor, reduc, claxon. Câinele nimic. Opresc în faţa lui, bulă se bagă sub maşina mea. Eu ce să fac, ce să fac… pornesc uşor şi aştept să îl văd în oglindă, apoi dă-i.

2. Chiar dacă traversezi prin faţa spitalului, cu puradel în cârcă, îţi recomand să te asiguri calumea. Şi din dreapta, da’ şi din stânga, poate vezi că se grăbeşte cineva că l-a sunat bunică-sa că i s-a făcut rău la 25km de oraş. Poate aşa nu îl mai obligi să frâneze la 2 metri de tine numai ca să te întorci pe trotuar.

3. În Râmnic sunt automate de parcare. Parchezi, bagi moneda şi iei bileţelul. 1 leu ora, plăteşti cu monede de 50 de bani (mă enervează chestia asta, trebuie să umblu cu fişicul de monede după mine fiindcă românii nu s-au gândit să facă monezi de un leu). Cred că singura maşină care a plătit parcarea pe care am văzut-o până acum a fost a mea. Nu exagerez. Barim de-ar fi paznici să stai şi fără grija că îţi trage vreunul cu cheia.

4. Şoselele sunt pline de idioţi, cum ar fi cioroiul cu dacie galbenă cu… ceva mare pe plafon care s-a gândit în vârf de rampă să oprească. Nu mă deranja că a oprit, sau că în timp ce treceam pe el stătea şi se uita la mine. Nu, m-a deranjat că era oprit FIX ÎN MIJLOCUL DRUMULUI.

Vorba aia, eu ştiu că nu sunt şofer bun (am scuză că sunt nou), da’ când mă uit în jur, prind curaj…

Anunțuri

Cazier – Partea a III-a: Deranjarea linistii publice

Posted in Hronici on August 9, 2010 by fourtyseven

[ce apare scris normal e scris de Mircea, ce apare între paranteze pătrate e scris de mine. enjoy :d]

O data cu reîntalnirea cu Ion (la festivalul berii :D [stau dovadă câteva zeci de poze de pe facebookul berii – nu spun care ca să nu fac publicitate]) am început să mai depănăm amintiri. Pe lângă poveştile clasice de spus nepoţilor “Când eram eu de vârsta ta, eram implicat în crima organizată din Poiana Pinului”, am vorbit şi de sesiunile de chităreală… Şi erau sesiuni ca lumea, nu glumă. În prima zi, când am venit, imediat ne-am întâlnit şi ne-am pus pe cântat. Am mers frumos la Ion în cameră, cu chitara şi amplificatorul, şi am început să cântăm [trebuia să îmi aştept colegii de cameră]. Când au venit turcii care trebuiau să stea cu Ion în cameră, s-au cam speriat de noi [aşa cred, că nu am apucat să îi văd la faţă] şi au decis să stea în altă cameră. Aşa am ajuns noi colegi de cameră, printre altele. [şi mai încolo ne-am mutat într-o cameră mai mică, dar la fel de haotică, cu podeaua tapetată calumea cu doze goale de bere.]

În altă zi, am vrut să repetam în aer liber. Am scos echipamentele afară, în faţa camerei, şi am început să cântăm… Nici nu ne-am facut o încălzire ca lumea şi am fost trimişi în cameră [bine că am reuşit să trag de timp cât să nu reuşească să distrugă prelungitorul la care se alimentau sculele], pentru că am deranjat cursul de Salsa [FFS!!!]… URAA!! Înca o infracţiune să trecem în cazier.

Dar am comis şi ‘infracţiuni legale’ la capitolul acesta, în doua seri, mai exact. Am reuşit să cântăm la concursul de talente melodiile ‘La Grange’ [de ZZ Top, nu din culegerea de mate] şi ‘Highway to Hell’. Iar la seara internaţională, am reuşit să prestăm o mică cronică a taberei, din punctul nostru de vedere (pe baza melodiei ‘La Grange’) şi ‘Angel’ de Judas Priest (Ion să nu cânte măcar o melodie Judas ar fi fost surprinzător [dăă]).

[Mircea a cam uitat că am cântat şi cu „cei opt – mă rog, ceilalţi şase – care au spus nu puiului”, despre care voi pomeni când voi povesti despre cum am mers noi 20km+ după mâncare, o melodie numită sugestiv „imnul eroilor”, adaptată în 5 minute pe drum după Katiuşa.]

Însă chităreala noastră nu s-a rezumat doar la atât. Am avut şi musafiri (musafire mai ales, dar fie :P [:-„]) cărora le-am cântat, şi cu unii [unele :-„] am încins un mic jam session.

Ei bine, eu vă las să mai citiţi şi restul cazierului (avem ce povesti până tabară de anul viitor cred :P), pe care, probabil, îl vom scrie împreuna. Eu mă întorc la a mea chitareală.

Semnat Mircea, Tzapu (de Bere), capo crimine al Filierei Pinu. [şi Ion, burta crimine a Filierei Pinu]

Cazier – partea a II-a: Degradarea persoanei

Posted in Hronici on August 5, 2010 by fourtyseven

Am povestit despre cum aduceam pe şestache combustibil în tabără. Altă chestie din seria „de povestit nepoţilor” este acţiunea de degradare a persoanei. Pe scurt, orice mafie se ocupă şi de acţiuni un pic mai urâte, gen you hit us we hit you. Era unul care ne enerva. Să-i zicem Popa. Bine, pe Mircea l-a enervat cam tare, că am aflat că, în cele din urmă, acţiunea de vendetă devenise chiar fizică. În fine. În orice tabără sunt concursuri de miss şi mister. Şi acolo participau şi doi amici de-ai noştri, să le zicem Ghiţă şi Cantemir, cu care cartelul se avea bine.

La orice meci de fotbal se joacă atât pe teren, cât şi în tribune, între galerii. Şi uite cum am ajuns eu comandantul galeriei lui Cantemir. Galerie formată atunci, pe loc. Şi dă-i. Cum apare câte unul şi îşi face numărul, dacă nu ne place de el (gen Popa), începem cu CAN-TE-MIR, CAN-TE-MIR, CAN-TE-MIR, până când pleacă. În curând ne-am făcut şi adversari, care strigau în cor „PO-PA” etc cărora le-am răspuns scandând în contratimp faţă de ei „PROS-TU”. Bine, acţiunile de galerie au fost simpatice, variind de la „E-PIC FAIL” la „E-PIC WIN” şi trecând prin „U-BUN-TU” când a făcut Cantemir greşeala de a spune că vrea să lucreze la Microsoft. Bine, şi după asta au continuat acţiunile de galerie… pe modelul vin capii, adună băieţii şi începe războiul. Gen focul de tabără, unde s-a atacat cu mult mai multe arme, de la „CAN-TE-MIR” scandat complet la întâmplare (mă rog, ei ne dădeau haleu, şi noi dă-i cu CAN-TE-MIR), la veşnicele „PO-PA-PROS-TU” şi variaţiuni de oameni înfometaţi şi setoşi, gen „VREM-MÂN-CA-RE”, „BE-RE MO-KA”, şi alte urlete de care îi rog pe participanţii la acţiunile de galerie să îmi amintească.

Cazier: partea I, filiera Pinu

Posted in Hronici on Iulie 19, 2010 by fourtyseven

Scurta serie de poveşti scurte „Cazier” se va referi la aventurile subsemnatului într-o tabără din care s-a întors de curând, aventuri care trebuie scrise spre memoria colectivă a tuturor celor care au fost acolo şi, mai ales, pentru povestit nepoţilor. „Păi bine bă, tu stai la calculator şi… schimbi uleiul… eu când eram de-o seamă cu tine mergeam 8 kilometri pe zi pentru bere!”

Am spus-o de multe ori: sunt un băutor de bere înfocat. Iar pentru alte crime din cazierul meu, cum ar fi deranjarea gravă a liniştii publice, aveam nevoie de combustibil: la noi în cameră, camera de rockeri, era în permanenţă vraişte totală, 50% din timp doi chitarişti care făceau zgomot şi tot timpul doze goale de bere pe jos. Ei bine, ăştia doi aveau nevoie de alimentare. Doar nu degeaba eram „beer drinkers and hell raisers”. Şi am făcut din amândouă, şi beer drinking şi hell raising.

Adică, în prima seară, în timp ce noi repetam melodii şi eu eram mândru că tocmai învăţasem „La Grange”, de la ZZ Top, genul de melodie la care dacă eşti binecuvântat să faci partea de ritm, ca mine, îţi torturezi mâna stângă 7-8 minute, depinzând de solourile făcute de celălalt, dar iar mă lungesc prea mult, eram alimentaţi calumea cu bere şi am auzit folk pe afară. „Amatori” şi o privire plină de subînţeles, staţiile la maxim şi bagă: Highway to Hell şi La Grange. Prima sigur, a doua nu mai ţin minte exact. A doua zi am făcut treaba şi mai grav: la 3 după-amiaza am ieşit afară cu ele să facem zgomot… şi ni le-au stins că deranjam cursul de salsa. FFS!

Dar ne luăm cu poveşti despre cum enervam lumea… datele problemei: tabăra nu avea bere. La magazin aducea rar şi pe şest, după ora patru, doar Ursus şi Timişoreana: Timi era 4 lei. Ce-am făcut? Patru kilometri pe zi până în sat, încărcat paporniţele calumea cu bere, pornit înapoi. Calumea… puţin spus, era vorba de cantităţi industriale. Acuma… în Statele Unite, prin anii 20, era o chestie numită „prohibiţie”: alcoolul era interzis. Ăsta a fost începutul faimoaselor „mobs”, cunoscute drept „mafii”: să aducă pe şest băutură. Ca şi noi, de altfel: eu cu Mircea am creat „filiera Pinu”, şi aduceam în tabără, pe ascuns (pentru că deştepţilă s-a gândit să treacă prin faţa organizatorilor bând o bere), ba sărind gardul, ba prin pădure, cantităţi mari de bere. Cam două treimi le beam noi. De fapt, cred că „cartelul” a băut cam jumate din volumul de băuturi din toată tabăra… şi n-am fost beţi o secundă… în vreme ce lumea care îşi luase votcă („amatori”) dormea pe terenul de sport cu chitările uitate. O treime din stocuri le vindeam… şi făceam şi pe precomandă. Principala activitate a zilei devenise drumul până în sat, înainte de care adunam comenzi.

Când s-a anunţat razie am adunat vreo 20 de doze în paporniţa frigorifică pe care am pitit-o în boscheţi… şi am găsit-o întreagă de dimineaţă… când am adus-o pe şest înapoi în cameră, eu iscoadă în faţă, tovarăşul de afaceri cu geanta în spate. Ne-am dus şi în Buzău după corzi… ne-am întors cu 2 seturi de corzi. Şi cu 30 de beri şi o votcă, luate la preţuri mici din Kaufland… profit mare, dar a trebuit să acoperim autobuzul. Merseserăm iniţial 10km pe jos, din 32, dintr-un vis de mocăngeală: sperarăm să mergem pe moka, şi am lăsat autobuzul să treacă, şi apoi când am aflat că nu mai putem, am pornit pe jos… iar la întors ne-a prins o ploaie care ne-a udat în 10 metri până la piele. Epic? Puţin zis. Am intrat în tabără cu o încărcătură de proporţii epice.

Cel mai fain a fost când în ultima zi ne-am atins scopul declarat: să lăsăm birtul satului fără bere. Mă rog, mai aveau Bergenbier… şi ceva Beck’s… dar noi nu mai aveam bani. Aşa că sfântă era Timişoreana… berea noastră cea de toate zilele. Atât de sfântă încât ne-au venit idei geniale: chitarele cu doze de bere sau lanţul de pantaloni din cheiţe de bere… am reuşit să strâng în ultimele 2 zile 20 de cheiţe… un lanţ de 30cm.

Dar vă las… voi mai povesti mâine… partea a doua din cazier, în care voi trata defăimarea persoanei. Mircea, dacă am uitat vreo fază epică comentează, rogu.

A consemnat pentru toţi fanii Ion, t3h d3@l3r, campion la proba de 50 de metri doze.

M-am metalizat (sau cronică la Metallica)

Posted in Hronici with tags , , , on Iunie 27, 2010 by fourtyseven

Gata, fu Sonisphere ziua II. Adică ziua cea mai importantă. Cu Metallica, Anthrax, Megadeth, Slayer şi VIŢA DE VIE!!! În fine, o să scriu de aventurile mele pe tren şi prin gară altădată, că am avut şi acum peripeţii, acum o să mă ocup strict de Tuborg Green Fest.

Am venit de la Viţa de Vie… o formaţie foarte faină pentru distracţie. Pentru vreo serbările timişoreana, ceva, da’ aici nici nu mă miră că atunci când îşi luaseră la revedere toată lumea urla în gura mare „AN-TRAX, AN-TRAX”. Bun, eu la Sonisphere am luat biletul pentru două formaţii: Metallica şi Heaven&Hell. A doua nu mai e, rămânea doar Metallica. Da’ mi-a părut bine că i-am prins pe Anthrax (care l-au pomenit pe Dio şi au făcut cover după melodia Heaven and Hell). Eu habar n-aveam de mai mult de numele lor. Dar zău că mi-au plăcut şi că o să îi mai ascult pe ăştia, că tare mai cântă fain. Dacă aş fi cunoscător le-aş putea face o cronică mai sănătoasă, dar nu pot să zic decât că a fost foarte mişto.

Ce nu mi-a plăcut a fost că Anthrax, Megadeth şi Slayer aveau un aer de trupe de deschidere pentru Metallica. Ştiu că ăştia din urmă au cel mai mare succes, dar din ce ştiu toate sunt, teoretic, la fel de valoroase. După Anthrax (şi încă o bere) a venit Megadeth. Care Megadeth deja sunt clasici. Clasici, dar parcă nu prea se lipesc calumea de mine. Au cântat foarte fain, nu m-au impresionat la fel de mult ca Anthrax (poate şi din cauză că am avut parte de ceva preview înainte). Atmosfera la gard, de aur, ca de obicei, chit că se făcuse mosh pit lângă noi de m-am stropit cu bere că mă buşise unu’.

La Slayer ce să zic, era unul în apropiere care intrase în vreo transă, se mişca pe acolo de nebun. În fine, drept să zic, Slayer nu mi-au plăcut atât de tare, la prima melodie eram mai ocupat să aduc nişte beri înapoi. După ce băusem trei beri şi am adunat pahare de la tovarăşii găsiţi în tren dimineaţă m-am dus cu 15 pahare să le schimbe pe bere la umbrela verde. Până acolo m-am trezit că îmi mai dă cineva vreo 40. Şi aşa, la prima melodie cu Slayer, mă întorceam spre brigadă cu patru beri moka pentru toţi (dar judecând după mizeria de pe jos, campania asta nu a prins pe atât de bine pe cât se spera). Bere acceptabilă chiar. Spre deosebire de toaletele cu mult prea puţine pentru 40-50 de mii de oameni câţi erau acolo.

Din nou, am rămas obsedat de marele absent al serii, Heaven&Hell, poate şi din cauză că la momentul ăsta ascut Children of the Sea.

După o pauză lungă şi ceva întârziere au urcat pe scenă Metallica, care au fost la înălţime. Au beneficiat, spre deosebire de restul, de aruncătoare de flăcări şi artificii, iar pe intro-ul de la One a fost deja un show balistic. Pot să mor fericit, că au cântat şi o melodie de care nu credeam să aud pe scenă, una dintre preferatele mele: Welcome Home (Sanitarium), asta pe lângă diverse noutăţi de pe Death Magnetic, gen Cyanide, şi marile clasice Master of Puppets, One, Enter Sandman, Nothing Else Matters, Seek and Destroy. Mi-a părut bine să aud şi prima melodie de la ei pe care am ascultat-o vreodată, Fade to Black… readuce la suprafaţă amintiri plăcute (mersi Vlad). Au intrat pe scenă cu întârziere, dar au cântat mai bine de două ore.

Şi nu pot să fiu cinstit fără să vorbesc şi de show. Poţi face show în stilul Brian Johnson şi Angus Young, şi să iasă foarte mişto, sau poţi să fii ceva mai serios şi să faci un show în stilul James Hetfield. Omul a vorbit mult cu publicul, s-a învârtit, a şi glumit cu ieşitul de pe scenă numai ca să schimbe chitara pe la final, clasicele „HOW DOES IT FEEL TO BE ALIVE???”. În rest, foarte epicul Kirk Hammett, cu a sa chitară cu Dracula… ce să zic de el? E Kirk şi asta e suficient. James avea o Flying V şi o Explorer… ce poate un om să vrea mai mult de la viaţă? Poate doar să fi auzit la concert ceva instrumentale. Dacă nu un Orion, măcar un Call of Ktulu.

După 2 ore de Metallica în care am uitat şi de oboseală, şi de durerea de şi în gât (pe care o am şi acum, şi de la dormit în tren şi sala de aşteptare, da’ mai ales de la datul din cap), de foame, de sete, de picioarele care mă omorau, s-a terminat. M-am simţit epic, avea cineva prin zonă un steag mare al României, pe care era scris Metallica cu negru, pe care l-am fluturat şi eu. Poate cei mai bine investiţi 200 de lei din anul ăsta.

(nu am poze. în ultima vreme nu prea mai înregistrez sau filmez la poze din motive evidente: nikon d40 e considerat aparat profesional şi nu se permite accesul cu el, iar ca să filmezi calumea ai nevoie de echipament sănătos: plus că filmări serioase găseşti pe youtube, şi la fel şi poze).

Teoretic, sunt în iad

Posted in Hronici with tags , , , on Mai 17, 2010 by fourtyseven

Azi noapte am fost pe autostrada spre iad, după ce mi-au cântat clopotele iadului (m-am întors în negru, însă). Da, am fost la AC/DC, şi am avut şi loc în faţă. Poze n-am făcut că mi-ar fi fost greu să am grijă de aparat şi pentru că nu aveam chef ca în timp ce ţopăiam să îmi dea şuturi în burtă. Am fost acolo ca să mă distrez, şi zău că a fost atât de fain încât am uitat şi de durere de cap, şi de mahmureala de dimineaţă, nici piciorul nu mă mai durea.

Bine, teoretic, dacă mor ar trebui să mă ia dracu’. Că na, fiind AC/DC, a fost şi figura cu enorma Rosie, femeie gonflabilă de 10 metri, o grămadă de versuri care trimiteau la satană şi aluzii sexuale. Şi satana se bucură, că au venit copii mici să îi vadă pe AC/DC şi pe dracul cu coarne, Angus Young.

Dă-vă-ncolo. Toţi care prestaţi din spatele tastaturii speculaţii că hă că ce satanişti sunt ăştia. Chiar citisem pe un blog de pe wordpress că cică văzuse omu pe o tipă care vorbea la telefon cu regret că nu mai vin ac/dc în 2009 şi după a dat de ea în biserică: e clar că nu ştie ce muzică satanică e.

Pentru asemenea minţi luminate nu voi prezenta o dizertaţie ca să relev faptul că AC/DC cântă un rock’n’roll pur (nu, nu cântă metal. e rock’n’roll şi se simte) şi simplu, cu versificaţie de multe ori la mişto sau în glumă. Dar na, unii sunteţi atât de închişi la minte că refuzaţi să pricepeţi aşa ceva.

Cronici ale concertului s-au scris, nu prea am de gând să fac o nouă cronică, n-o să zic decât că Down au fost bunicei – nu genul de formaţie care să mă facă să vreau să le cumpăr CD-urile, dar decenţi. Iris mie mi s-au părut la înălţime, dar astea sunt deschideri, umpluturi. Animaţia de la deschiderea concertului…

…absolut genială. Am râs. Mult. La capitolul prestaţie scenică nu am de criticat decât faptul că aveau 12 tunuri şi nu au tras cu toate deodată (decât o dată). Da’ şi când trăgeau mi se făceau picioarele mămăligă. În rest clopotul (da, hells bells, mă ia dracu’) de care se agăţa Brian (care era la fel de… expansiv, presupun… ca Angus) şi aruncătoarele de flăcări (cărora le-am simţit căldura)… fură geniale. Preţurile nu. 90 de lei un tricou? 50 de lei coarnele? Nu… nu.

Vorba instructorului auto (fac şi şcoala de şoferi): p’ăştia nu se ştie dacă îi mai prind.

A, da. Ieri la AC/DC înainte vorbeam cu nişte puşti de pe acolo care ziceau de faptul că au auzit că nu ar mai veni Heaven&Hell, şi că decizia e cam finală. Ei, la 2 ore înainte de discuţia asta murise Dio. Rock in peace, vrăjitorule.

BĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ, PASĂREA COLIBRI!!!!!

Posted in Hronici with tags , , , , , on August 17, 2009 by fourtyseven

ÎN FORMULĂ COMPLETĂ!

Deci, am fost aseară la concertul lor la Serbările Timişoreana. Ştiu că mă laud, dar de la început până la sfârşit ţopăiam şi urlam versuri la greu. Au cântat… au cântat mult. Multe dintre melodiile lui Moţu Pittiş, multe melodii clasice, şi l-am văzut pe marele absent de la Folk You, maestrul Mircea Vintilă. Toate melodiile consacrate ale lor (şi numai două melodii semnate Phoenix, ceea ce am apreciat), Pe Corso, Întoarcerea la orient, 2000 de ani, Cântec şoptit, Cea mai frumoasă, Peste răbdări… meh, nu pot să îmi amintesc acum tot ce au cântat. Ştiu doar că au fost 2 ore, şi, în veritabil stil Folk You, au încheiat cu cântecul bufonului.

Adevărul e că fac bine ăştia cu Timişoreana că aduc muzică bună, chit că am văzut cocalari prin mulţime, destul de mulţi, de altfel, dar de… unde găseşti bere ieftină dai şi de cocalari. Recunosc, n-am fost prea atent la detalii, dar, pe drept s-o zic, a fost un vis devenit realitate, şi mă bucur. Tare. Eu venisem de la Râmnic, să mă milogesc să îmi dea şi mie o iscălitură pe chitară.

Şi am primit. Ce mi s-a părut aiurea e că Baniciu nu prea era interesat de noi, în schimb Marius Baţu şi Mircea Vintilă au fost băieţi buni, au venit la noi, ba chiar i-au rugat şi pe ceilalţi să vină să ne semneze şi nouă măcar o foaie. Cel mai mult şi cel mai mult mi-a plăcut de maestrul Vintilă. Pe care vreau să-l mai văd. Ne-am făcut şi poze, şi acum double-sixul meu poartă mândru semnăturile lui Mircea Vintilă şi Marius Baţu.

Uite şi ceva poze…

Aştept Serbările de la anu’. Şi la mulţi ani. La mai multe cântări. :D