Cum te întorci cu trenul de la mare

Încă nu am permis de şofer, sau cea mai importantă armă a şoferului, anume experienţă, deci nu prea pot să merg la mare cu maşina, aşa că am adunat ceva experienţă în trenuri de noapte, începând de acum doi ani, când am venit de la Bucureşti la Constanţa cu legătură la Mangalia, de la concertul Iron Maiden. A fost una dintre cele mai grele şi urâte călătorii posibile, fiind cu un accelerat cu etaj, genul de vagoane care se trec deja la personal. Plin ochi, fireşte, deci nu aveai loc să tragi un pui de somn, şi cald de mureai pentru că locomotivei nu îi mergea aerul condiţionat – şi asta la 2 noaptea. Pe bilet scria Constanţa – ora 6, am ajuns abia la 8 şi mi-am ratat legătura – măcar am aflat că pot lua orice tren, că toate circulă în regim de personal.
Bun, geamurile nu se închideau (fir-ar, scriu din tren şi iar mi-au tăiat curentul, noroc că mă ţine bateria) şi ţiuia în permanenţă deschiderea de urgenţă de la uşă – destul de nasol, nu? Nici nu ştiu cum am reuşit să ajung, da’ am prestat un somn calumea imediat ce am ajuns în cameră.
Hai să zic şi de cum am ajuns anul trecut la Vama Veche… mă rog, a fost cam fără peripeţii, că ne-am luat biletele oarecum din timp. Urcai la Râmnic, la Buzău întâlnii tovarăşii, mai urcă lume să meargă spre Mangalia, am cântat la chitară („sunteţi la liceu de muzică?” „nu, doar ne place să cântăm”) şi, spre dimineaţă, am ajuns. Ei, la întors a fost mai nasol.
Plecasem mai devreme fiindcă Vama era mai scumpă decât credeam (şi anul ăsta mi se pare şi mai rea) şi mi-am băgat picioarele. Aveam loc, da’ a fost moarte de om, urcai la 10 noaptea, ajunsei pe la 4 dimineaţa. În orice caz, nasol rău… aveam bagaj şi pe sus, şi pe jos (şi sus stătea rucsacul cu cadru de aluminiu), la chitară nu puteam cânta că trezeam copiii şi nu aveam nici cea mai faină companie posibilă. Colac peste pupăză nem baterie la telefon, nem muzică la căşti şi nem curent să încarc mobilul. Iar ziarul nici atât, că nu stătea lumina aprinsă calumea nici să o omori. Bine, mă amuzase că, atunci când am luat chitara în mână să cânt, încet, se lăsase linişte în compartiment. Dar în fine…
Deşi am mâncat două ciocolate şi am băut un litru de suc de portocale tot mi-a fost somn şi am mai adormit – habar n-am cum. A, da, şi de afară răsunau manelele, da’ dinalea de plâns, nu de râs. Ne-am trezit şi cu uşa la compartiment încuiată de cocalari – nu ştiu cum, dar a reuşit naşul să o descuie… da’ nu am mai închis-o de teamă să nu rămână aşa, deci urlau manelele până la noi.
M-am trezit într-o gară jegoasă, trenul stătea. Mă, pare cunoscută, ce-i cu marfarul ăsta… mă duc la uşă… a, e Buzău. Bun, într-o oră ajung.
Dar anul ăsta, când am mers la 2 mai cu nişte colegi, am avut parte de ceva şi mai groaznic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: