M-am metalizat (sau cronică la Metallica)

Gata, fu Sonisphere ziua II. Adică ziua cea mai importantă. Cu Metallica, Anthrax, Megadeth, Slayer şi VIŢA DE VIE!!! În fine, o să scriu de aventurile mele pe tren şi prin gară altădată, că am avut şi acum peripeţii, acum o să mă ocup strict de Tuborg Green Fest.

Am venit de la Viţa de Vie… o formaţie foarte faină pentru distracţie. Pentru vreo serbările timişoreana, ceva, da’ aici nici nu mă miră că atunci când îşi luaseră la revedere toată lumea urla în gura mare „AN-TRAX, AN-TRAX”. Bun, eu la Sonisphere am luat biletul pentru două formaţii: Metallica şi Heaven&Hell. A doua nu mai e, rămânea doar Metallica. Da’ mi-a părut bine că i-am prins pe Anthrax (care l-au pomenit pe Dio şi au făcut cover după melodia Heaven and Hell). Eu habar n-aveam de mai mult de numele lor. Dar zău că mi-au plăcut şi că o să îi mai ascult pe ăştia, că tare mai cântă fain. Dacă aş fi cunoscător le-aş putea face o cronică mai sănătoasă, dar nu pot să zic decât că a fost foarte mişto.

Ce nu mi-a plăcut a fost că Anthrax, Megadeth şi Slayer aveau un aer de trupe de deschidere pentru Metallica. Ştiu că ăştia din urmă au cel mai mare succes, dar din ce ştiu toate sunt, teoretic, la fel de valoroase. După Anthrax (şi încă o bere) a venit Megadeth. Care Megadeth deja sunt clasici. Clasici, dar parcă nu prea se lipesc calumea de mine. Au cântat foarte fain, nu m-au impresionat la fel de mult ca Anthrax (poate şi din cauză că am avut parte de ceva preview înainte). Atmosfera la gard, de aur, ca de obicei, chit că se făcuse mosh pit lângă noi de m-am stropit cu bere că mă buşise unu’.

La Slayer ce să zic, era unul în apropiere care intrase în vreo transă, se mişca pe acolo de nebun. În fine, drept să zic, Slayer nu mi-au plăcut atât de tare, la prima melodie eram mai ocupat să aduc nişte beri înapoi. După ce băusem trei beri şi am adunat pahare de la tovarăşii găsiţi în tren dimineaţă m-am dus cu 15 pahare să le schimbe pe bere la umbrela verde. Până acolo m-am trezit că îmi mai dă cineva vreo 40. Şi aşa, la prima melodie cu Slayer, mă întorceam spre brigadă cu patru beri moka pentru toţi (dar judecând după mizeria de pe jos, campania asta nu a prins pe atât de bine pe cât se spera). Bere acceptabilă chiar. Spre deosebire de toaletele cu mult prea puţine pentru 40-50 de mii de oameni câţi erau acolo.

Din nou, am rămas obsedat de marele absent al serii, Heaven&Hell, poate şi din cauză că la momentul ăsta ascut Children of the Sea.

După o pauză lungă şi ceva întârziere au urcat pe scenă Metallica, care au fost la înălţime. Au beneficiat, spre deosebire de restul, de aruncătoare de flăcări şi artificii, iar pe intro-ul de la One a fost deja un show balistic. Pot să mor fericit, că au cântat şi o melodie de care nu credeam să aud pe scenă, una dintre preferatele mele: Welcome Home (Sanitarium), asta pe lângă diverse noutăţi de pe Death Magnetic, gen Cyanide, şi marile clasice Master of Puppets, One, Enter Sandman, Nothing Else Matters, Seek and Destroy. Mi-a părut bine să aud şi prima melodie de la ei pe care am ascultat-o vreodată, Fade to Black… readuce la suprafaţă amintiri plăcute (mersi Vlad). Au intrat pe scenă cu întârziere, dar au cântat mai bine de două ore.

Şi nu pot să fiu cinstit fără să vorbesc şi de show. Poţi face show în stilul Brian Johnson şi Angus Young, şi să iasă foarte mişto, sau poţi să fii ceva mai serios şi să faci un show în stilul James Hetfield. Omul a vorbit mult cu publicul, s-a învârtit, a şi glumit cu ieşitul de pe scenă numai ca să schimbe chitara pe la final, clasicele „HOW DOES IT FEEL TO BE ALIVE???”. În rest, foarte epicul Kirk Hammett, cu a sa chitară cu Dracula… ce să zic de el? E Kirk şi asta e suficient. James avea o Flying V şi o Explorer… ce poate un om să vrea mai mult de la viaţă? Poate doar să fi auzit la concert ceva instrumentale. Dacă nu un Orion, măcar un Call of Ktulu.

După 2 ore de Metallica în care am uitat şi de oboseală, şi de durerea de şi în gât (pe care o am şi acum, şi de la dormit în tren şi sala de aşteptare, da’ mai ales de la datul din cap), de foame, de sete, de picioarele care mă omorau, s-a terminat. M-am simţit epic, avea cineva prin zonă un steag mare al României, pe care era scris Metallica cu negru, pe care l-am fluturat şi eu. Poate cei mai bine investiţi 200 de lei din anul ăsta.

(nu am poze. în ultima vreme nu prea mai înregistrez sau filmez la poze din motive evidente: nikon d40 e considerat aparat profesional şi nu se permite accesul cu el, iar ca să filmezi calumea ai nevoie de echipament sănătos: plus că filmări serioase găseşti pe youtube, şi la fel şi poze).

Un răspuns to “M-am metalizat (sau cronică la Metallica)”

  1. dave cum a fost? o.o

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: