Din puţul gândirii

Pentru că sunt într-o dispoziţie mai mult sau mai puţin filosofică, am zis să rumeg o chestie pe care am zis-o săptămâna asta şi pe care am ridicat-o la rangul de principiu: viaţa e prea scurtă ca să fii supărat.

Profa de psihologie/economie/alte bălării mi-a spus, după ce i-am declarat asta (în condiţiile unui 7 în lucrare)  că sunt un optimist. Fals, sunt un pesimist. Atât de pesimist că nu prea mă mai poate impresiona nimic, având în vedere că până acum am senzaţia că, dacă mi se putea întâmpla ceva nasol, mi s-a întâmplat. Bine, nu am murit în accident de maşină, nu mi-a deraiat vreun tren, sau (Doamne fereşte) nu mi-am pierdut vreun părinte. Sunt permanent conştient că se poate, dar îi sunt recunoscător Domnului că nu mi s-a întâmplat.

Şi aici ajungem la supărare, de ce evit eu să fiu supărat. Foarte simplu: dacă te superi, nu rezolvi nimic. Mai rău, doar te consumi, şi nu prea merită nimic pe lumea asta un consum. E mult mai eficient să fii deştept şi să tragi concluzii pe care să le ţii minte decât să îţi faci sânge rău aiurea. Recent mi-a murit o rudă, chiar dacă prin alianţă, era un om la care ţineam foarte mult. Chiar vrusese să mai vină să mă mai vadă, şi m-a durut enorm că a murit. Dar în loc să mă supăr, m-am bucurat că am avut ocazia să îl cunosc, că a trăit mult şi că a fost un om deosebit, iar acum este, probabil, în Împărăţia Cerurilor. Aici fac ca dacii, mă bucur la moartea cuiva. De ce m-aş supăra? Îl readuc? Prin supărarea mea o să devină cei dragi nemuritori? Nu. Deci, nu are rost.

Ba chiar extind: nu are rost să mă supăr pe nimeni. Pot să înţeleg pe cineva care face ceva, pot să îl ajut, pot să îi analizez motivele. Cei care mă au de prieten ştiu că se pot baza pe mine şi că, dacă fac vreo prostie, îi cert şi sunt înţelegător, uneori cu asupră de măsură. Dar când cineva face ceva ce altfel m-ar supăra şi înţeleg că motivul este o prostie inimaginabilă care, de multe ori, conţine o formă sau alta de răutate (lipsă de onoare, nerecunoştinţă, laşitate, călcat pe cadavre) prefer, decât să mă supăr pe persoana respectivă, să o consider non-persoană şi să nu o privilegiez cu atenţia mea. Până acum a ajuns atât de departe doar o persoană, care, deşi se presupune că ar trebui să o respect, mi-a spus în faţă că nu are ce discuta cu mine. Caz în care m-am hotărât că nu merită nici măcar salutul meu. La o scară mai redusă, eu sunt un individ destul de jovial, dar cu cei care consider că mi-au greşit crunt şi nu consideră că e cazul să repare greşeala, prefer să mă comport cum m-aş comporta cu un străin. În fond, e mai bine aşa, avem amândoi de câştigat: eu nu mai trebuie să mă consum şi, eventual, să mă cert şi să înjur (obicei de care am reuşit – aproape – să mă las, şi mă laud şi mă bucur) şi respectivul e liber să creadă ce vrea, fără ca pe mine să mă intereseze. Într-un fel e mai bine să nu mai ai aşteptări de la oameni, e o eliberare.

De când am hotărât să nu mă mai supăr, am ajuns să mă cert mai puţin şi să mă simt mai bine per ansamblu. Viaţa e scurtă, hai să ne bucurăm de ea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: