Ce refuză să priceapă românul

Bun venit în România anului 2009, o ţară, s-ar zice ca oricare alta, căreia îi place să creadă că trăieşte un capitalism înfloritor… bine, făcând abstracţie de criză. În Kaufland găseşti brânzeturi de import, la Carrefour găseşti apă de import, prin toate magazinele poţi găsi de mâncare, există concurenţă, există tot ce este necesar pentru un capitalism perfect funcţional, din care atât furnizorul, cât şi clientul, să iasă perfect mulţumiţi, indiferent ce anume se furnizează.

Mai puţin un anumit element de mentalitate. Am spus mai demult despre regula numărul unu, aceea care spune clar „clientul nostru, stăpânul nostru”. Acum o să tratez un mic corolar al acestei reguli, şi anume acela că „clientul e un nesimţit, eu am mereu dreptate”, pe care e imposibil să nu o fi întâlnit cineva care a trăit în ţara asta. Pe scurt, un client este nemulţumit de un serviciu oferit, eventual ajunge să se işte un mic scandal, şi, după ce clientul pleacă cu coada între picioare, ameninţând că reziliază contractul, sau orice altceva care implică o pierdere de profit de partea furnizorului, cel care a suportat scandalul începe să se plângă de „clienţii din ziua de azi”, „ce stăpâni se simt ei”, asezonând cu câteva trimiteri la origine pentru gust.

Da, dragă furnizorule, clientul tău e stăpânul tău, de care trebuie să ţii cu dinţii, pentru că munca ta e plătită din banii lui! Dacă el renunţă la un serviciu, e logic să nu mai dea nici un ban, deci practic reprezintă un client pierdut, deci o sursă de venit pierdută, care se va reflecta şi asupra ta! Iar singurul motiv pentru care respectivul client renunţă este acela că tu nu ai fost în stare să negociezi cu el astfel încât să îl poţi păstra. Mai pe scurt, nu el a fost cel care a renunţat la serviciile tale, tu ai fost cel care a renunţat la el, fiind incapabil de a-l păstra. Prin urmare, nu mai ai nici un drept să te plângi de el.

Când românaşii or să priceapă că nimeni nu renunţă la un serviciu doar de dragul de a renunţa, când nu o să ne mai plângem de cât sunt de nasoli clienţii, abia atunci o să meargă lucrurile bine în ţara asta.

PS. Aici nu am tratat exemplul „marelui barosan” care vine şi se dă mare şef din start, căutând gâlceavă din pur obicei, ci la omul – iniţial de bun simţ – scos din sărite de atitudinea furnizorilor unui serviciu dat.

Un răspuns to “Ce refuză să priceapă românul”

  1. Ca sa vezi. Mergand azi sa fac unul din lucrurile pe care tu nu le pricepi (nu te invinuiesc si nu consider asta un lucru rau; de data asta parca totusi am sarit putin calul. Mai ca as da vina pe tine), am intrat in salonul de hairstyling („coafor” nu-mi place) si am inceput sa-mi spun dorintele. Si in timp ce stateam cuminte pe scaun si asteptam, a intrat un „mare sef” (o tratez tot cu termenul masculin) care a inceput sa faca mofturi si sa se certe inca dinainte de a spune ce vrea. Hairstylista (nu-mi place nici „coafeza”), o femeie cu foarte mult bun simt si mult calm, a rabdat cat a rabdat, iar la final a facut un lucru care mie mi s-a parut atat inutil (pierde bani) cat si interesant: nu i-a luat banii. I-a multumit, a rugat-o sa nu mai treaca pe acolo si dup-aia s-a intors la mine. Bine-nteles ca tipa cealalta a inceput sa faca scandal si sa injure (femeile injurand sunt nasoale). Nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc la ce-ai scris tu, pentru ca in fond, si tunsul e un serviciu, iar cel care tunde un furnizor de servicii.
    Dar in fine; multe zile fara fete ciudate cu culori ciudate in par iti doresc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: