Retrospectivă de drumeţie (I)

Şi iacă, m-am întors din Turcia. Am plecat pe 28 august, o excursie câştigată la Cangur, şi am ars menta pe la turcăleţi cam o săptămână. Mie mi-a plăcut. Încă sunt în faza în care mă screm puternic pentru a produce un articol pe blog, care să nu fie un simplu „turkish delight” (cunoscătorii ştiu), şi sper ca eforturile să nu fie în van. Dar, destul cu introducerile plicticoase, să începem jurnalul de bord.

Pe 27 august am suit la un tren rapid. Cu riscul de a transforma articolul la încă o predică ceferistă, o să zic că rapidul cu vagoane modernizate e una dintre cele mai bune invenţii posibile. Mă refer la vagonul cu 4 compartimente şi „separee” de câte 5 locuri. E comod şi (!!!) are loc de bagaje. Dar nu m-am bucurat de el mai mult de 2 ore jumate, că am ajuns în Bucureşti şi, după ce am mai ars un pic de gaz, am tulit-o până la Haleală, şi ziua s-a terminat repede, că trebuia să mă scol la ora 5 dimineaţa.

La 6 dimineaţa am plecat, şi sunt mândru să zic că Bulgaria nu m-a dezamăgit, a rămas la fel de nasoală pe cât o ştiu. Are nişte munţi făinuţi, păcat că i-am prins în somn. Bine, eu ştiam Bulgaria un pic mai mică, dar am trecut destul de repede prin ea, aşa că după amiaza târziu eram deja pe la Edirne, în vamă. Primul meu contact cu turcii. Păcat că ăştia au alfabetul latin, că mă distra destul de mult să încerc să pricep literele chirilice din Bulgaria. Revenind la Edirne, după ce ne-au pus vize, am văzut nu doar enormul steag turcesc (nu cred că exagerez că era cam cât toate steagurile din vama Giurgiu la un loc) ci şi o moschee, oarecum de mirat pentru un spaţiu… „nelocuit”. Bine, şi nelipsita budă cu plată. Şi dă-i drum. În seara aia am ajuns la Ceanakkale, unde ne-am şi cazat la un hotel. Partea proastă fu că nu aveau wireless. Partea bună fu că pe acolo aveau Carlsberg ieftin, la vreo 5 lei. Ok, nu e ieftin, dar e un preţ bun. Important e că am băut bere şi am stat noaptea aia pe la jocuri.

O chestie care m-a mirat a fost capacitatea enormă a stomacului meu. Ştiu că mă laud, dar n-am ce-i face. Eu de mult mă ştiam tomberon (din nou mă laud – pot procesa până şi 2 sendvişuri de la KFC deodată… bleah), dar de ceva vreme nu mai pot consuma fast food la fel ca înainte (mă refer la şaorma)… aşa că m-a mirat (şi pe mine şi pe ceilalţi) când am venit la masă de la bufetul suedez cu 2 farfurii măricele pe care stăteau munţi de mâncare.

Frate, fu atât de bună mâncarea acolo! Turcii mănâncă foarte multe chestii iuţi, foarte multă fasole şi multe legume. Şi cam asta am mâncat şi eu, în plus nişte pui cu ciuperci… şi nu-mi mai aduc aminte tot ce am mâncat acolo, ştiu doar că a fost o mâncare bună. Şi că am epuizat farfuriile. A, da, să nu uit. Turcii au o budincă de ciocolată foarte bună. Unde o găseşti, tre’ să o încerci.

A doua zi dimineaţă, dă-i iar drum. Am mai scris eu din autocar câte ceva, dar trebuie adăugit. În ziua aia am trecut pe la Pergam şi Efes (Efes, oraşul antic, nu berea, că berea turcă, deşi o găseşti absolut peste tot, e nasoală) şi am văzut PIETRE! Foarte multe PIETRE! La unele PIETRE era ca bonus scrisul de pe ele în greacă. Dar erau foarte multe PIETRE foarte mişto. Şi coloane, şi bolovani… acum serios, chiar mi-a plăcut, chit că toată coasta de vest a Turciei, parcă Ionia (potrivit nume, nu?:>)  este mai mult Grecie decât Turcie. Sunt peisaje frumoase de la cetăţi şi chiar merită vizitate.

A, da, să nu uit. La turci cam orice vrei să vizitezi, te costă 20 de lire. Cam 10 euro. Nu se taxează fotografierea, dar e destul de piperat preţul. În schimb, de multe ori merită. Uite, spre exemplu, pe la Efes e „casa Maicii Domnului”, primul loc creştin pe care l-am văzut în ţara asta. Şi unde am intrat. E frumos, e o clădire mică cu un mic altar amenajat, loc de aprins lumânări şi un mic izvor cu apă. Am luat şi eu cu mine o sticlă de aşa ceva, o „consum” drept apă sfinţită dimineaţa. Oricum, la vizitele astea am mers pe ideea că „bă, oricum nu ştiu când mai trec pe aici, bani am, mai bine intru”.

Şi dacă tot am trecut de Efes, am băgat viteză spre Kuşadasi. Unde a fost iarăşi loc de peripeţii. Aş putea să povestesc de felul în care mi-am pierdut noaptea la un joc… foarte simpatic, din care unii au ieşit mai şifonaţi decât alţii (mă laud, am ieşit în perfectă stare de funcţionare), şi mai pot să mă laud că am cunoscut mulţi indivizi simpatici.

Turcii joacă mult table. Fiecare hotel are aşa ceva. Aşa că nu e de mirare că mi-am petrecut vreo 3 nopţi jucând table până pe la 4 dimineaţa. Numai bine pentru o nouă zi la mare. Pentru că aveam marea lângă noi. Şi nu aş fi dat marea pe o piscină nici în ruptul capului.

Anunțuri

Un răspuns to “Retrospectivă de drumeţie (I)”

  1. bine ai revenit! iti cam duceam dorul in bloggosfera:)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: