Mic tratat de naţionalism turcesc

Pe drumul pe care îl fac am dat, până acum, de foarte multe dovezi ale unui naţionalism puternic, înrădăcinat în sufletele turcilor. Şi, ca să fie clar de unde provine, sau de unde cred eu că provine, o să începem cu o mică lecţie de istorie.

Să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului – Mustafa Kemal Ataturk (traducere liberă – „tatăl turcilor”) a fost, efectiv, omul care i-a coborât pe turci din copac. Foarte simpatică este povestea numelui său, Kemal, care, din nou, tradus, înseamnă „perfect”. Numele i-a fost atribuit de către profesorul lui de matematică din liceu. Ce a făcut? În afară de faptul de a fi luptat şi de a fi condus în luptele grele de la Gallipoli, în primul război mondial, le-a şi câştigat, el fiind, de felul lui, militar, şi a urmat să conducă statul turcesc în anii 20. Acum mult timp citisem o cărţulie despre dictatorii autoritari ai anilor 20, recte Lenin, Mussolini şi Ataturk, şi el a ieşit în lumina plăcută de „reformator”, deci nu simplu dictator. A mutat capitala la Ankara (traducere – „capitală”) şi a laicizat puternic statul turcesc, prin excelenţă musulman. De-asta turcii au un aspect occidentalizat, comparat cu lumea arabă. Fără să intru în detalii, este larg recunoscut drept creatorul statului turc modern.

E natural să continuu cu ceva detalii despre viaţa religioasă a turcilor. Peste tot sunt moschei cu minarete. Aproape la fel de dese ca bisericile ortodoxe de la noi. Ceea ce e ceva, având în vedere că echivalentul moscheilor sunt mai degrabă catedralele decât bisericile. Sunt chiar frumoase, cu minarete şi cu megafoane aşezate pe minarete. Un motiv în plus pentru care îi apreciez – sunt un stat laic, dar nu unul lipsit de Dumnezeu.

Ceea ce m-a frapat, întâi de toate, este abundenţa steagurilor cu semiluna. În oricare oraş, poţi număra foarte multe, de la unele mici, cât un prosop, la unele enorme. Sunt omniprezente. La noi, găseşti doar la instituţii, şi rar găseşti de cumpărat tricolorul. Şi, de multe ori, semiluna este acompaniată de figura lui Ataturk. Omniprezent, apare şi în tablouri, şi pe chestii lipite de autocare. Practic, e un fel de zeitate locală. Ceea ce e foarte bine. Chiar acum, după mulţi ani de la moartea lui, încă există un cult al personalităţii sale, şi este un cult pozitiv. Tocmai am trecut pe lângă nişte blocuri, la două etaje consecutive fiind, unul lângă altul, două steaguri ale semilunei, ambele cu portretul lui Mustafa Kemal.

Acum, cum se reflectă asta asupra României? La noi naţionalismul tinde la zero. Oricât am spune, ţara este într-o stare deplorabilă atât economic, cât şi moral. Din păcate, nu suntem într-o vreme ca aceea pe care a prins-o Ataturk, cea a finalului de prim război mondial, când Imperiul Otoman intra în fragmentare, ca stat anacronic, şi cerea modernizare. Ocazia, deci, nu o prea avem. Şi tind să cred că, chiar şi în cazul în care s-ar ivi o asemenea ocazie, un personaj ataturkoid, care să ne coboare ţara din copaci, nu ar apărea, din lipsă de asemenea oameni. Dar eu rămân la convingerea că singurul care ar putea schimba ţara în bine ar fi un tată al românilor, care să instaureze un regim autoritar, cu caracter reformator. Turcii au de ce să fie mândri, ţara lor a dat un conducător de excepţie. Oricât de mult i-aş aprecia pe regii României, cei doi, Carol şi Ferdinand, şi pe Mareşalul Ion Antonescu, nu pot să îi compar cu Ataturk.

Naţionalismul turc porneşte din interior, este un fapt natural. De-asta la magazine găseşti foarte puţine produse de import, de-asta oamenii atârnă cu mândrie steaguri. La noi, naţionalismul „intrinsec” este o raritate. De-asta mişcările naţionaliste nu pot avea succes. Practic, un naţionalism inoculat, tip ceauşist, este o minciună şi un fals inutil, un substitut ieftin (a se face diferenţa între inoculare şi cultivare – inocularea naţionalismului e ca şi cum ai forţa un manelist să citească). O figură părintească pentru neamul nostru ar produce acea scânteie (ştiu, sună a limbaj de lemn) în sufletele românilor, care ar aduce schimbarea, ca o reacţie în lanţ.

Am plecat spre Turcia indecis, cu ideea preconcepută că turcii sunt un popor… nu ştiu, nu tocmai plăcut. Naţionalismul lor mi-a schimbat întru totul părerea despre ei, şi o să îi dau oricând drept exemplu de „uite domne, la ei se poate!”

Anunțuri

2 răspunsuri to “Mic tratat de naţionalism turcesc”

  1. Andrei Sipos Says:

    Bravo pt post!

    Hai ca a fost frumos in Turcia…

  2. foarte frumos mane ai vazut ca se poate si altfel noua ne ramane doar speranta ca se va schimba ceva si la noi;) numai bine:D

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: