Rânduri despre nesimţire ca strategie comercială

Titlu pompos pentru o simplă înjurătură mai pe larg.

Iacă: în Vamă dacă te duceai cu bancnote mari nu îţi dădea nimeni nimic. Că ţineau cu dinţii de mărunţi. Să îţi schimbe nici atât.

Când am fost la caravana Jurnalului să îmi iau tricou cu Folk You a trebuit să mă duc să schimb o hârtie de 50 că nu avea să îmi dea 10 lei rest. Inutil să zic că am alergat 20 de minute până am găsit să îmi schimbe. Şi nu e tocmai plăcută experienţa. Când ajung, bineînţeles că aia deja uitase ce cerurăm, aşa că repet. După 2 minute nu mi-am primit tricourile, şi scap un „haideţi domnişoară mai repede”. Abia se mişcă şi, colac peste pupăză, unul dintre oamenii cu care eram îmi zice ceva de genul „taci, idiotule”.

A urmat o lungă ceartă despre cum „nu-ţi picau şuncile dacă te-ai dus după bani”. Dincolo de faptul că niciodată nu o să ascult ce zice cineva care stă degeaba în timp ce fug eu şi apoi mă şi critică, o să zic doar că eu, client, am întotdeauna dreptate. Pentru că e în interesul ăluia de la magazin ca eu să devin client fidel şi să revin. Acuma, când magazinul are monopol – recte, când dacă ai nevoie de ceva, doar de la el poţi cumpăra, îşi permite să fie mai nesimţit sau mai nepregătit (eu susţin că aia de la vânzare trebuia să vină de acasă pregătită cu mărunţi dacă nu avea) pentru că ştie că oricum o să aibă suficienţi clienţi. Partea a doua e că nu m-am întors la magazinul ăla. Dacă mă trata mai bine poate mă întorceam.

Acum, de ce m-am enervat eu că m-a trimis să schimb. Pe lângă că nu pot să sufăr omul cu atitudine de „natural born boss” care, după ce că stă pe margine şi nu face nimic, are şi ceva de cârcotit, îmi place ca, atunci când mă duc la un magazin, să fiu tratat cu respect. Pentru că din banii mei trăiesc vânzători. Respect înseamnă să nu îmi pierzi mie vremea, adică să te grăbeşti, să mă serveşti prompt, şi, mai presus de toate, să nu mă pui să fug ca să corectez eu lipsa ta de pregătire. Sunt genul de om tolerant – dacă nu eram, imediat începeam să o înjur pe vânzătoare şi să o pun pe ea să meargă să schimbe. Că eu o plătesc pe ea, nu ea pe mine. Nu e vorba că mi-ar pica şuncile, e vorba că nu e tocmai plăcut să te învârţi aiurea, şi că pierzi timp în care ai putea face altceva.

A, da, şi colac peste pupăză, în ultima seară de Folk You tricourile au scăzut la jumătate. O fi din cauză că nesimţirea lor a alungat atâţia clienţi încât nu se mai vindeau. Oricum, e urât din partea lor, pe ăia care au suportat şi au mers din prima zi să ia i-au taxat dublu. Ca la telefonia mobilă, sar ăştia pe abonatul nou cu oferte care mai de care mai tentante şi clientul fidel, abonat de ani în şir, sufletu’.

Dar aşa se întâmplă. Pentru că toţi ştiu că poţi să pleci de la ei, şi că dacă pleci o să vrei să te întorci, că de aceeaşi nesimţire cruntă o să dai peste tot.

Clientul nostru.

Fraierul nostru.

Anunțuri

Un răspuns to “Rânduri despre nesimţire ca strategie comercială”

  1. […] puţin un anumit element de mentalitate. Am spus mai demult despre regula numărul unu, aceea care spune clar “clientul nostru, stăpânul nostru”. […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: