Gând despre superioritatea existenţei rurale

Strict în termeni de vocabular. Eu vin dintr-un orăşel mic, sunt abia prima generaţie a familiei mele care a crescut la oraş. Şi evident că am asimilat o bună parte din vocabularul tradiţional, pe care nu ezit să-l folosesc cu fiecare ocazie. Câteva exemple elocvente sunt “spinare”, “izmene”, “paporniţă” şi altele…

Am venit acum un an jumate să fac liceul într-un oraş mult mai mare. Şi am dat cu ochii de un fenomen foarte ciudat. Cuvintele pe care eu le consider normale, şi frumoase pe deasupra, noii mei cunoscuţi le abordau fie râzând, fie cu o atitudine gen “raised eyebrow”. Frate, nu ştiu, la oraş se vorbeşte mai altfel?

De ce zic că existenţa rurală este superioară din punct de vedere al vocabularului. Asemenea cuvinte, luăm, de exemplu, “izmene”, sunt net mai colorate, mai expresive şi, de ce nu, mai simpatice şi chiar semnificative? Cred că “izmene” exprimă mult mai frumos ideea de “pantaloni de pijama” decât vocabularul importat. Nu ştiu, mie mi se pare că vocabularul “urban” cu care văd că toţi sunt atât de obişnuiţi încât râd la sintagma “un amărât de muşchi” (n.r. – muşchi de copac) este extrem de sec. Şi că, dacă îl extremizăm puţin, ajungem chiar la asta. Frumos, nu?

Dacă nu păstrăm cuvintele astea, riscăm să omorâm limba română. Cea adevărată, nu cea seacă.