Spune-mi ce sonerie ai ca să-ţi zic cine eşti

Şi nu mă refer nici la cea de la casă (că doar, ce treabă am eu cu casa ta?) sau cu cea de la bicicletă (nu prea vreau să o aud, sincer, că nu vreau să simt roata în burtă), ci, evident, cea de la telefon. Şi hai să facem o clasificare, după cum face maestrul s3my.

Unu. Maneliticul. Cel al cărui telefon cântă manele când îl suni. Nu prea am ce să scriu aici, doar că ei sunt exponenţii principali ai masturbării mintale.

Doi. Soneriticul. Cel care are ca sonerie la telefon o… banală sonerie. Interesant, nu? Fiind genu’ ăsta de om, pot să zic şi de ce. Eu mă simt ciudat când telefonul îmi cântă melodii. Mă stresează, mi se pare oarecum… stupid? Plus că un zornăit de sonerie imediat te trezeşte la realitate. Bine, e şi straniu când îi sună lui Gică telefonul, că are aceeaşi sonerie.

Melodiosul, cel care are melodia preferată. Eu nu pot să înţeleg de ce ai pune o melodie ca sonerie, aşa că nu mă bag să judec, da’ când am încercat şi eu simţeam nevoia să răspund cât mai repede că mă simţeam prost să-mi cânte telefonul. Ăsta o fi motivul?

Efectiştii. Cei cu efecte sonore sau chestii gen “stăpâne, te sună-un prost!”. E interesant psihicul lor, atitudinea de şef şi mare miştocar relevă mari frustrări interne. O subcategorie, fără această frustrare, dar foarte enervantă, soneria aia cu bebeluşul care râde. Ca să citez o tovarăşă, sunt SECANŢI!!!!!!!111!!