47 vs. Tramvaiul
Se face aşa. Eram la staţia de tramvai de la Obor cu tata, aşteptând tramvaiul 21, care ducea spre Carfuru’ din Colentina, unde era lăsată maşina. Povestesc altă dată cum e cu asta. În fine, osteniţi după o alergătură sănătoasă prin Bucureşti, stăm noi vreo 25 de minute în staţie… timp în care trec doi de 16 şi în partea opusă, aproape unul după altul, vreo 5-6 de-alde 21. Eu, evident, nervos. În fine, apare şi mult-visatul 21, plin ochi cu oameni. Ne urcăm şi stăm să meargă.
Tramvaiul, evident, abia se mişcă, şi asta haotic. Smuceşte, trage, merge greu, merge 10 metri şi se opreşte, eu numai nervi. Colac peste pupăză, prin Colentina încep doi să asculte manele. Se opresc repede, dar în mine se trezeşte “killer instinct”-ul. La două staţii înainte de Carfur, tata nu mai suportă şi se dă jos. Şi eu după el, evident.
Şi dă-i goană pe jos. Mergem până în parcare şi scoatem maşina. Evident că atunci când am scos maşina din Carfur tramvaiul era cu mult în urmă. Au urmat 5 kilometri agonizanţi, parcurşi într-o oră, care au avut, însă, darul de a-mi aminti de vremurile apuse de demult. Aveam Queen în maşină, da’ mi-era foame şi agonia a fost cu atât mai puternică.
De fapt, noi pe la 9.45 aşa intraserăm pe acolo în Bucureşti şi era relativ lejer, dar tot am constatat că la ieşire era aglomeraţie. Pe la 14.30 când ieşeam era aglomeraţie pe ambele sensuri. Şi, evident, la capătul “tunelului” nu se afla luminiţa. Ci gaborul care se asigura că toată circulaţia era gâtuită bine de lucrările publice.
