Valorile promovate în şcoli

Sau ce am eu cu învăţământul românesc. Să o luăm cu începutul.

1. Promovarea mediilor mari. Mă enervează la culme. E ca şi cum ar forma din fiecare elev o cărămidă standardizată. Mi se pare cea mai mare prostie recompensarea mediilor mari, fiindcă o medie mare nu reflectă neapărat valoarea unui elev – în sensul că se încurajează atitudinea de vânător de note sau ignorarea dezvoltării personale în favoarea învăţatului încontinuu. Deci, crearea unor tobe de carte, şi o dezvoltare laterală (în lăţimea cunoştinţelor, ca să mă exprim aşa) în loc de una în profunzime. Adică este mai apreciat elevul care învaţă la toate bine decât cel care la un obiect este extrem de performant iar la restul “onorabil”. Plus că anul ăsta în liceu din câte am văzut nu au fost premiaţi în nici un fel olimpicii. În schimb există burse de merit pentru mediile mari. Să nu mai vorbim că un specialist într-un domeniu ajută bugetul mult mai mult decât un “jack of all trades” care nu face nimic foarte bine.

2. Discriminarea. Se încearcă un învăţământ occidentalizat, politically corect, se descurajează atitudinile rasiste sau alte alea. Dar în regulament apar reguli de genul băieţii fără plete. Să-mi fie iertat, dar ce regulă cretină e asta? Cu ce afectează stafful şcolii că elevul X are plete? Nu suntem în vreme de război ca să se pună problema păduchilor şi a igienei. În plus, în momentul în care elevul X, pletos, îşi vede de treaba lui, îşi face treaba şi învaţă bine, nu contează lungimea părului. Mai e nevoie să-l citez pe Pittiş?

Şi doi. Nu e voie cu tricouri cu inscripţii rock sau satanice. Cu alte cuvinte, cocalarul cu jachetă cu “69″ sau “de puta madre” (nu cred că e cazul să traduc) sau “Gigolo Italiano” are voie să se plimbe în pace prin şcoală. Da’ eu cu tricoul cu Judas pe care scrie “Defenders of the Faith” (“Apărătorii Credinţei”) nu am. Şi asta în zilele de dinaintea uniformei.

3. Uniforma. Dezbătută şi răsdezbătută. Cel mai elocvent exemplu al standardizării elevului, al “eliberării” acestuia de personalitate şi de gândire.

4. “Profesorul are întotdeauna dreptate”. Cea mai pură formă a dictaturii. În societatea de azi, am învăţat că respectul îl câştigi. Cei mai buni profesori pe care îi am şi l-au câştigat singuri, şi nu au ridicat problema de a fi criticaţi, fiindcă nu aveam ce critica la ei. Altcineva însă s-a supărat tare pe faza asta.

În concluzie, mie şcoala începe să mi se pară din ce în ce în ce mai mult ca în videoclipul de la Another Brick in the Wall pt. 2, ăla de Floyd. Şi măcar de s-ar schimba, dar din păcate învăţământul românesc este încă dominat de o pleavă comunistă, care nu suportă ideea ca un elev să gândească.